Conferință preoțească în Protopopiatul Ilfov Sud

Clericii din cadrul Protopopiatului Ilfov Sud s-au întrunit joi, 1 fe­bru­a­rie, în conferinţă administrativă, la Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Jilava, subliniind în același timp contri­buția Bisericii Ortodoxe Române la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918. „Întâlnirea a de­butat prin rugăciune, fiind să­vârșită Sfânta Liturghie, urmată de ședința în care au fost discutate mai multe aspecte, atât de or­din admi­nis­trativ, cât și pastoral-misionar. Una dintre temele întâlnirii a fost legată de intensificarea operei social-filantropice prin implicarea preoților din Protoieria Ilfov Sud în cadrul campaniei de donare de sânge”, a declarat părintele protopop Ioan Bondar.

În timpul întâlnirii, preotul Dănuț Novac de la Parohia Pan­telimon II a prezentat refera­tul cu tema „Contribuția Bisericii la conștiința identității și unității neamului ro­mânesc”. În prelegerea susţinută, pe lângă rolul major al cle­ricilor din acea vreme în demer­surile pentru unire, pr. Dănuţ Novac a surprins şi aspecte pri­vitoare la identitatea naţională. De asemenea, pe parcursul susţinerii referatului, „clericii au avut posibilitatea de a viziona şi ima­gini cu momentele come­mo­rative centenare, dar şi cu preoţii în Primul Război Mondial.

Pe lângă acestea, au fost pre­zen­tate şi aspecte legate de tipărituri şi de întreaga contribuţie a clerului şi credincioşilor la acest deziderat naţional”, a adăugat pr. Dănuţ Novac. În cadrul Proto­po­piatului Ilfov Sud se află 72 de parohii și 4 mănăstiri. Tema făuritorilor Marii Uniri din 1918, precum și cea a unității de cre­dință și de neam, propuse spre reflecție în acest an de Sfântul Sinod, vor fi abordate în cadrul a numeroase evenimente liturgice şi social-culturale în Patriarhia Română.

Întrunirea pastorală, la care au participat și clericii din cuprinsul Protoieriei Ilfov Sud, a fost precedată de Sfânta Liturghie și de Te Deum.

  

Redăm textul referatului «Contribuția Bisericii la conștiința identității și unității neamului ro­mânesc», susținut de Pc. Pr. Dănuț Novac:

CUPRINS

Introducere

1. Cultivarea și promovarea identității neamului românesc
2. Momente comemorative centenare
3. Contribuția clerului la marea unire
4. Bibliografie

INTRODUCERE

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2018 drept Anul Omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Unirii din 1918 pe tot cuprinsul Patriarhiei Române. Credința creștină este, încă de la apariția poporului roman în istorie, principalul element constitutiv al conștiinței de sine a românilor, al identității românești, alături de latinitate sau romanitate.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române afirmă că ,,este o realitate istorică incontestabilă faptul că etnogeneza românească și creștinarea au fost două procese concomitente și convergente. Încreștinați sau creștinați, adică uniți cu Hristos prin Botez, pe când se formau ca popor nou în istorie, românii poartă în sufletele lor pecetea tainei Crucii și Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce și o Înviere, suferință și speranță, întristare și bucurie”.

Biserica Ortodoxă Română a slujit întotdeauna poporul român și a sprijinit aspirațiile lui, contribuind la promovarea conștiinței naționale. În acest sens, istoricul Nicolae Iorga afirma: ,,Mitropoliții, episcopii, egumenii și așa de adesea ori și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învățătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și nevoile lui, au sprijinit Statul fără a se lăsa înghițit de dânsul, au călăuzit neamul pe drumul pământului fără a-și desface ochii de la cer …, dând istoriei nostre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostași, mucenici și sfinți”.

Cultivând conștiința unității de credință și neam, Biserica Ortodoxă Română a contribuit la pregătirea marilor evenimente istorice, având ca scop unitatea naţională a românilor, şi anume: Unirea Principatelor din 1859, obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din 1918, decisivă pentru constituirea statului național unitar România. În acest sens Nicolae Bălcescu sublinia: ,,Unitatea națională fu visarea iubită a voievozilor noștri cei viteji. Pentru aceasta ei munciră, suferiră și muriră”.

Sărbătorim în acest an, 2018, împlinirea Centenarului de la înfăptuirea Unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul României, în anul 1918, după încheierea Primului Război Mondial. Intrarea României în această conflagrație mondială (4/17 august 1916) a urmărit, de fapt, întregirea neamului românesc și făurirea statului național unitar.

1. Cultivarea și promovarea identității neamului românesc

Termenul de identitate națională, care descrie sentimentul de apartenență etnică autohtonă, este intim fiecărei persoane și depinde de felul în care persoana interiorizează reperele sale identitare cele mai importante: limba, cultura și credința. De-a lungul timpului, expresia identitate naţională a cunoscut la mulți dintre gânditorii neamului românesc mai multe formulări: specific naţional a numit-o Garabet Ibrăileanu, spiritualitate românească – Mircea Vulcănescu, spirit românesc sau conștiință naţională – Nae Ionescu, românismul sau etnicul românesc – Constantin Rădulescu-Motru, spațiu mioritic – Lucian Blaga, fenomenul românesc este denumirea dată de Mihail Ralea, ortodoxie o numea Nichifor Crainic, suflet românesc – Constantin Noica, sau specificul naţional– George Călinescu.

Părintele Dumitru Stăniloae a numit-o echilibrul românesc și a arătat, într-un mod propriu, că acest echilibru al poporului român, așezat, așa cum spunea şi Mihai Eminescu, „ca o muchie de despărțire, între furtuna ce vine din Apus spre a întâmpina pe cea din Răsărit”, a generat o mare putere de sinteză culturală, definitorie pentru identitatea naţională românească.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că noi, românii, avem simțul misterului din tradiția creștină ortodoxă răsăriteană şi luciditatea latină. „Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru – spune el – nu se explică numai din persistența lui din veacuri imemorabile în spațiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea în el a caracterului latin şi a creștinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea ființei noastre de traci, care nu s-au mutat niciodată din acest spaţiu de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creștinismului ortodox”.

Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră la promovarea conștiinței unității spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat în sufletele credincioșilor români conștiința trează că ei au aceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă şi aceeași credință creștină. Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contacte personale între preoţi, călugări şi credincioşi pelerini, fiind adesea practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.

Conștiința unității de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminție românească“, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conștiința unității de neam a tuturor românilor. Biserica a dăruit cărți de slujbă şi de învățătură în limba poporului, înțeleasă de toți, care au circulat în toate provinciile românești, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărți unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.

Diaconul Coresi, care a plecat la jumătatea secolului al 16-lea de la Târgoviște la Brașov, a desfășurat o bogată activitate tipografică de peste două decenii tipărind cele dintâi cărți bisericeşti. El are marele merit de a fi introdus limba română în Biserică. Lui îi datorăm primul Liturghier tipărit în românește (1570). Apoi Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, din 1643, intitulată sugestiv „Carte românească de învățătură“, care s-a răspândit în sute de exemplare în Transilvania, întărește şi mai mult conștiința unității de neam a românilor despărțiți fără voia lor în provincii separate politic. În prefața acestei cărți, Domnitorul Vasile Lupu al Moldovei exprima vizionar convingerea că, prin carte, Biserica se adresa nu doar cititorilor din principatul moldav, ci „la toată seminția românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Şi, într-adevăr, istoria confirmă circulația Cazaniei Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei în Transilvania şi în toate ținuturile locuite de români, ajutându-i să își păstreze în același timp credința, identitatea şi unitatea etnică. În activitatea sa, cărturarul mitropolit moldovean a mai găsit un prilej să vorbească despre unitatea etnică a poporului roman. Dus de nevoi diplomatice la curtea din Târgoviște a voievodului muntean Matei Basarab (1632-1654), a cunoscut acolo pe cumnatul acestuia, logofătul Udriște Năsturel, boier cinstit și harmic. Acesta i-a arătat un exemplar din Catehismul calvinesc, tipărit la Bălgrad, în anul 1640 pe care el, mitropolitul, l-a găsit plin ,,de otravă de moarte sufletească”. Ca răspuns la acest catechism ce îndemna la dezbinarea Bisericii din Transilvania, mitropolitul mijlocește pentru apariția cărții Răspunsul împotriva catehismului calvinesc. Acest lucru însemna pentru cele două Biserici românești de la sud și răsărit de Carpați păstrarea unității Ortodoxiei românești și implicit păstrarea unității neamului.

Nu se poate trece cu vederea tipărirea Noului Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), în anul 1648, în predoslovia căruia Sfântul Mitropolit Simion Ștefan al Transilvaniei exprima ideea unității naționale şi necesitatea stabilirii unei limbi literare pe care să o înțeleagă toți românii. De asemenea, Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei scria în predoslovia Liturghierului (său) din 1683 că l-a tradus în românește ca „să-înțeleagă toți“, declarând că săvârșirea sfintelor slujbe în limba înțeleasă de popor este în duhul tradiției Sfintelor Scripturi şi al Bisericii Ortodoxe.

Mihai Eminescu, cunoscând bine viața şi istoria poporului român, precum şi rolul Bisericii şi al credinței în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință şi al cultului liturgic,a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului (…)”;fiind„păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise (…)”.

Liturghia săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a identității şi conștiinței naționale şi a culturii românești. Pe de altă parte, Școala Ardeleană şi Biserica Greco-Catolică au contribuit şi ele la cultivarea conștiinței unității de neam şi limbă, ca bază a realizării unității statale românești de mai târziu.

Așadar, limba română și credința creștină românească sunt componente fundamentale ale ființei și identității poporului român. De aceea, negarea a uneia din aceste componente reprezintă de fapt un atac asupra identității poporului român.Astăzi, într-o lume globalizată şi secularizată, nivelatoare de identităţi culturale pentru câștig de capital financiar imediat, România trebuie să își păstreze identitatea şi să îşi promoveze simbolurile şi valorile spirituale. Deși există unele beneficii ale globalizării mai ales în domeniul informatic şi în cel economic, totuşi piața globală şi sistemul informațional mondial nu pot suplini pierderea identității spirituale a unui popor. În acest sens, este mereu actuală întrebarea: „Ce îi folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36). Doar o mai bună cunoaștere a identității şi a demnității naţionale ajută un popor să se dezvolte şi să dăinuie în istorie, intrând în dialog demn şi creator cu alte popoare.

Diminuarea sau slăbirea identității naționale, la care conduce impactul unei globalizări agresive, motivată de eficiență şi succes economic imediat, nu este benefică nici pe plan local, nici la nivel universal. Există astăzi țări integrate de decenii în toate structurile Uniunii Europene, sau țări fondatoare ale proiectului globalist, care conștientizează importanta prezervării sau reinventării propriei identități naționale. Degradarea identității naționale trebuie oprită prin cultivarea culturii naționale, a credinței și a tradițiilor populare în cadrul cooperării globale, prin susținerea și promovarea simbolurilor și proiectelor culturale de afirmare a identității naționale. În acest sens, este esențial să redescoperim elementele esențiale ale identității românești pentru a transmite lumii un mesaj pozitiv despre România şi despre spiritul sau etosul poporului roman.

2. Momente comemorative centenare

La 24 ianuarie 1918 Republica Democratică Moldovenească își declara independența față de Rusia Sovietică pentru ca la 27 martie (după calendarul iulian), 9 aprilie (calendarul gregorian) să se înfăptuiască unirea cu România. Un alt moment important pentru cultura română a avut loc pe 15 aprilie 1918 la Iași când s-a inaugurat Muzeul Memorial ,,Ion Creangă” din cartierul Țicău, devenind prima casă memorială din România. O dată centenară dar dramatică este cea de la 24 aprilie 1918, când s-a încheiat tratatul de pace de la București, dintre țara noastră, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia, pe de altă parte. Era un tratat înrobitor pentru noi și de aceea nu a fost niciodată ratificat de către Regele Ferdinand. Data de 29 aprilie 1918 rămâne una de referință pentru cultura poporului român deoarece atunci a trecut la cele veșnice dramaturgul Barbu Ștefănescu Delavrancea, autorul cunoscutei trilogii Apus de soare. Tot în urmă cu un secol, pe 9 mai 1918  se stingea din viață poetul George Coșbuc, autorul celebrei poezii Noi vrem pământ, din pricina căreia a avut mult de suferit. Nu a apucat să mai vadă dezrobirea Transilvaniei și unirea cu România. Însă năzuind spre sfântul ideal al unității de neam, a scris: ,,Patria ne-o fi pământul, unde ne-or trăi nepoții, Și-ntr-o mândră Românie, De-o vrea cerul, în vecie, S-or lupta să ne păzească, limba, legea românească, Și vor face tot mai mare, Tot ce românismul are: Asta-I patria cea dragă, Și-i dăm patriei române, Inima și Viața-ntreagă”.

Un eveniment cu urmări pentru întreaga Europă, și nu numai, s-a petrecut tot cu un secol în urmă în Rusia: pe 17 iunie 1918 erau executați țarul Nicoale al II- lea, țarina Alexandra Feodorovna și copiii lor: Olga (22 ani), Tatiana (20 ani), Maria (18 ani), Anastasia (16 ani) și Alexei (14 ani). La data de 4 august 2000, Biserica Ortodoxă Rusă i-a canonizat, trecându-I în calendar drept cuvioși supuși pătimirii. O dată reprezentativă a fost pe 11 noiembrie 1918 când s-a semnat Tratatul de armistițiu între Germania și puterile Antantei, care a pus capăt primei conflagrații mondiale. La scurt timp,  pe 28 noiembrie Bucovina s-a unit cu România. Astfel nordul Moldovei revenea acasă după 143 de ani de înstrăinare. Centrul listei momentelor comemorative și omagiale va fi la 1 decembrie când vom celebra un secol de la Marea Unire.

3. Contribuția clerului ortodox la înfăptuirea unirii din anul 1918

Încă din anii neutralității României și chiar cu mulți ani înainte, mai precis între 1891- 1918, atât în România cât și dincolo de munți, s-a intensificat lupta politică și de masă pentru eliberarea ținuturilor românești, devenind un strigăt și o dorință a întregii națiuni. Expresia acestei dorințe vechi de secole, în România se manifestă mai ales în cadrul Ligii culturale, aflată sub conducerea marelui istoric Nicolae Iorga. În cadrul societății, pe lângă cei mai de seamă reprezentanți ai vieții noastre culturale, artistice, politice etc. se numărau și unii preoți ortodocși din satele și orașele românești și cum majoritatea erau și învățători, ei deveniseră adevărați apostoli ai luptei pentru unirea tuturor românilor, în aceiași patrie. Același lucru îl face în Transilvania asociația Astra înființată în anul 1861 de Mitropolitul Andrei Șaguna. Această asociație deveniseră centrul întregii vieți culturale din Transilvania, în jurul căreia se strânseseră toate forțele românești care luptau pentru ridicarea socială a românilor ca și pentru pregătirea unirii.

În cadrul ei activau cu însuflețire ierarhi și preoți. Ulterior acestei societăți i s-a adăugat și alte organizații culturale care militau pentru aceleași idealuri sociale și naționale ale românilor, în cadrul cărora de asemenea mulți preoți au avut o rodnică activitate. Lor ar trebui să li se mai adauge și revistele ce apăreau în Transilvania în acea vreme, dând ca exemplu Telegraful Român, unde Biserica Ortodoxă din Transilvania a îndeplinit un rol foarte important, atât ca factor de conducere, fie ca scriitori și colaboratori ai acestor reviste, cu un zel ce avea să atragă asupra lor crunte represalii din partea ungurilor la declanșarea războiului în anul 1914 și anii următori, până la unire. Ca reprezentanți ai clerului în această perioadă vom da ca exemplu pe preoții Vasile Lucaci, Ioan Lupaș, Episcopul Roman Ciorogarul etc.

Preotul Vasile Lucaci se remarcase încă din tinerețe prin scrisul său în gazetele Transilvaniei și apoi ca membru marcant al Memorandumului, celebru act de protest al românilor ardeleni, contra asupririlor îndurate din partea stăpânitorilor de atunci ai Ardealului. A și fost condamnat la încheierea procesului cu cinci ani de închisoare. Fără să se lase intimidat, a strigat în fața acuzatorilor în cor cu toți cei judecați: ,,Trăiască unirea Românilor. Traiască libertatea”. Arestat din nou în anul 1907, reușește să se refugieze în România. Cunoscându-i-se activitatea și competența, guvernul român i-a încredințat importante misiuni diplomatice în Italia, Franța și S.U.A., militând pentru a grăbi recunoașterea drepturilor României și mai ales împlinirea idealului – unirea.

Preotul Ioan Lupaș a contribuit și el la lupta pentru realizarea unității poporului roman. A demascat cu mult curaj silniciile maghiare pentru care a îndurat închisoare, suferind nu numai el dar și familia sa. Episcopul Roman Ciorogaru a fost și el ca și alți ierarhi din Transilvania apărător al românilor când viața și libertatea lor erau amenințate. Au fost și preoți care au dus o muncă susținută prin cuvântări înflăcărate și prin articole, atât în țară cât și peste hotare, mai ales în America, pentru a sluji cauza poporului roman și împlinirea dorințelor sale.

Încă din vara anului 1914, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, având în vedere evenimentele ce se pregăteau, a reorganizat clerul militar în așa fel încât să fie folositor trupei și idealurilor pentru care aveau să lupte.

Drept conducător a fost numit preotul profesor Constantin Nazarie, om înzestrat cu alese calități și care a organizat în vara anului 1916, conferințe cu preoții, arătându-le rolul ce-l vor avea în cadrul armatei, în această luptă națională pentru unire.  Au fost mobilizați 253 de preoți însoțind trupele pe câmpurile de luptă, oferindu-le asistență religioasă, încurajându-I și jertfindu-și chiar viața. Alții au fost luați prizonieri și deportați, suferind rigorile lagărelor, mulți pierzându-și chiar viața. Comportarea  lor a fost deseori apreciată de oficialitățile militare  și de Stat.

Printre preoții care și-au pierdut viața în timpul războiului se numără pr. Ștefan Ionescu Cazacu din com. Poiana, Jud. Olt. În luptele de la Mărășești din vara anului 1917 a stat permanent în mijlocul ostașilor încurajându-I, până ce un glonte l-a răpus. A fost înmormântat cu onoruri militare și în semn de mare cinstire osemintele sale au fost depuse în Mausoleul de la Mărășești.

Preotul D. Armășescu, din Tomșani, Jud. Vâlcea, căzut și el pe câmpul de luptă în septembrie 1916 și înmormântat la cimitirul Ghencea din București. Tot în război la Mărășești a murit și preotul V. Cernăianu din Racoți, Jud. Gorj. Preotul Ioan Gheorghiu din Sulina a stat tot timpul în toiul luptelor la Clăbucet, Diham, Periș etc., timp de patru ani.

Preotul D. Elian din Pișcoiu, jud. Gorj în luptele din septembrie 1916 a cărat cu spatele lăzile de cartușe, înfruntând ploaia de gloanțe a dușmanilor. A murit îngrijind bolnavii de tifos în Moldova.

Pr. Belijarie Popescu din Mereni – Constanța, a murit în luptele de la Turtucaia. Deasemenea o serie de fii de preoți au luptat pentru cauza națională pe front.

Alți preoți au căzut prizonieri și au îndurat din partea dușmanilor foamea, mizeriile, umilințele etc. Uitând de propria suferință, au mângâiat multe suflete și au salvat viețile tovarășilor din lagăre. De exemplu: preoții Ioan Florescu din Dâmbovița, București; Vasile Ionescu din com. Grosena- Gorj; Gheorghe Jugureanu din Mizil; Emanoil Mărculescu din Mizil etc.

Altă contribuție a clerului a fost îngrijirea acordată răniților din spitale. O seamă de călugări și călugărițe au fost încadrați într-o misiune de infirmieri, pusă sub conducerea Arhimandritului Teoctist Stropanul. În anii războiului serviciile de specialitate ale armatei au îngrijit peste 60.000 mii de răniți sau bolnavi. Alți călugări au lucrat în cadrul serviciilor sanitare ale armatei, mulți plătind cu viața devotamentul lor. Numeroși preoți au lucrat în spitale și trenuri sanitare la îngrijirea răniților după cum urmează: Gheorghe Leu din București; N. Vasilescu din Ploiești; Alexandru Popescu din Hăbeni, Dâmbovița; Gheorghe Lascu din Vâlcea; Vasile Vasilescu din Târsoaia, etc.

Preoții au avut un aport important și în organizarea Corpurilor de voluntari români mai ales în Italia și Rusia. Același preot Vasile Lucaci a reușit să formeze din prizonierii români aflați în Rusia regimente românești care s-au alăturat trupelor române și aliate grăbind înfrâgerea dușmanilor. Tot el a încercat să formeze și în S.U. A. regimente de români, în același scop dar nu a reușit, deoarece fiind cetățeni ai Statelor Unite aveau să lupte în cadrul forțelor militare ale acestui Stat.

Ocuparea unei părți a teritoriului țării de către armatele străine a adus populației rămasă sub stăpânirea străină grele suferințe morale, fizice și materiale. Și furia cercurilor conducătoare din Viena și Budapesta, îndată după intrarea României în război, s-a îndreptat de asemenea asupra populației românești de peste munți și în special asupra preoților români. Peste 350 de preoți au fost arestați și închiși în temnițele de la Cluj, Alba Iulia, Oradea, Timișoara etc. Alții au fost deportați cu familiile lor departe de casă. O sută de preoți din jud. Brașov, Făgăraș și Sibiu au trebuit să își părăsească satele la retragerea armatei române în toamna anului 1916, de frica persecuțiilor și condamnărilor la moarte. Printre preoții care au suferit în închisori și lagăre amintim pe Moise Bărbulescu, Nicolae Giurumia, Dumitrescu Gheorghe Alexandru, Gombos Iosif, Lungu Marin etc.

Același tratament l-au avut și preoții din teritoriul ocupat vremelnic de armatele străine, încât nu este județ care să nu fi avut de suferit de pe urma lor. Amintim pe preoții din Teleorman: Ilie Ionescu, Turnu Măgurele; Ioan Popescu, Spătărei; Emilian Bunescu, Suhaia; Anton Popescu, Cervenia; Ion Paraschivescu, Drăgănești- Vlașca etc. În total 40 de preoți din teritoriile ocupate și-au pierdut viața fie din cauza mizeriilor îndurate sau împușcați. Preotul Constantin Păunescu din Olt a murit împușcat de germani în 1917 nevinovat.

În Dobrogea 15 preoți au dat greu tribut suferințelor, bătuți, furați, trimiși în lagăre tocmai în Tracia și Macedonia. De exemplu preoții Atanasie Popescu din Agighiol, Gheorghe Popescu din Topalu, Ion Grigore din Constanța precum și mulți călugări din mănăstirile Dobrogei. Printre acuzele ce li se aduceau se număra faptul că erau români, vorbeau românește și nu își trădau neamul.

În total 809 preoți au avut de suferit în urma ocupării vremelnice a țării și a stăpânirii străine în Transilvania, până la unirea din 1918. Acest număr nu cuprinde preoții căzuți pe câmpurile de luptă și nici pe cei care au plătit cu viața, devotamentul lor la îngrijirea bolnavilor de tifos. Începând cu vara anului 1917 și mai ales în cursul anului 1918, în Transilvania, sub presiunea evenimentelor militare de pe fronturi, revendicările românilor, de ordin social și național, creșteau în intensitate.

Muncitorimea recurgea la greve și demonstrații de stradă cerând reforme sociale și auzindu-se tot mai puternic strigătul: ,,Vrem să ne unim cu țara!”. În această situație Consiliul Național Român convoacă la 15 noiembrie 1918, Adunarea de la Alba Iulia pentru ziua de 1 decembrie, pentru a declara în fața lumii întregi, voința unui popor, separarea de Ungaria și unirea cu România.

Clerul ortodox românesc în frunte cu ierahii săi a salutat cu bucurie această hotărâre a întregului popor și a sprijinit-o cu toate forțele. Astfel în ziua de 21 noiembrie 1918, toți episcopii români, ortodocși din Transilvania au declarat într-un singur glas că vor sprijini aspirațiile naționale ale poporului român.

Un rol deosebit l-a avut și Mitropolitul de mai târziu al Ardealului, Nicolae Bălan, care a convins în urma misiunii sale în România pe lângă guvernul român, refugiat la Iași, convingând șefii militari ai statelor aliate aflați în România, să permită intrarea trupelor române în Transilvania, cât mai repede, ceea ce s-a și făcut.

Pe de altă parte preoții alături de alți cărturari ai satelor au procedat la înființarea consiliilor și gărzilor naționale, umblând din sat în sat să adune adeziuni pentru unire. Menționăm numele scriitorului și preotului Ion Agârbiceanu. Nu era nici un sat fără delegați la Marea Unire de la Alba Iulia. Mulți dintre preoți au fost președinți ai Consiliilor Naționale. De exemplu în jud. Alba din cele 84 de consilii, 63 au fost prezidate de preoți. Mulți au fost aleși delegați ai satelor din circumscripțiile respective. Ziarele editate de biserică ,,Biserica și Școala”, ,,Foaia diecezană”, ,,Gazeta Poporului”și mai ales ,,Telegraful Român”, adresau și ele vibrante chemări către acest oraș simbolic, cu astfel de titluri: ,,Ne cheamă Belgradul”; ,,La Belgradul Nostru, Hotărârea de mântuire”; ,,Mihai Viteazul, Între două vieți”.

În ziua cea mare, ierarhii bisericii ortodoxe din Transilvania, protoierei și clerici erau prezenți în fruntea celor 100 de mii de credincioși din parohiile lor.

Odată hotărâtă unirea s-au tras clopotele în toate satele românești iar preoții rămași acasă au vorbit poporului despre importanța hotărârii de la Alba Iulia iar slujbele religioase s-au încheiat cu Deșteaptă-te române…, simbolizând voința veșnică a unui popor de a trăi de acum înainte unit pe vatra milenară a strămoșilor săi.

În urma celor prezentate se vede contribuția majoră a clerului la lupta pentru constituirea Statului Național Român. Prețuind patriotismul și jertfele clerului, o seamă de mari personalități ale vremii au avut multe cuvinte de prețuire la adresa lui: au făcut mult pentru țară și popor, preoții au dat pilde de curaj trupei și ofițerilor, au fost preoți dotați cu toate calitățile necesare etc.

Toate acestea fac cinste înaintașilor noștri dar în același timp obligă și pe urmașii lor, deoarece poporul român cunoaște astăzi o viață nouă și un proces de transformare a societății, încât să devină un factor al păcii și prieteniei în lume. Lucrul acesta ne obligă pe toți să mergem pe linia trasată de strămoșii noștri, încât să fim vrednici de pilda acestora. Deasemenea slujitorii Bisericii străbune au datoria sfântă să meargă pe urmele înaintașilor, să împletească destinele Bisericii cu cele ale poporului, să fie slujitori devotați ai lui Dumnezeu și ai oamenilor, ai unității de neam, ai unității de țară, ai unității de credință, să fie rugători statornici pentru pacea lumii și binele întregii omeniri.

BIBLIOGRAFIE

1. PREAFERICITUL PĂRINTE DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 2018 – Anul Omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, Cuvânt înainte la calendarul creștin ortodox 2018.
2. EMINESCU, Mihai Timpul, 14 august 1882, în „Opere”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168-169.
3. EMINESCU, Mihai, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, Timpul, 2 februarie 1879, în „Opere”, Editura Academiei Române, București, 1989, vol. 10,
4. IORGAa, Nicolae Istoriei Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. I, ediție revăzută și adăugită, București, Ed. Ministerului de Culte, 1928.
5. MATEI, I., Rolul Bisericii în pregătirea unirii naționale, Brașov, 1944.
6. MORARU, Pr. Prof. Dr., Participarea clerului roman ortodox din Transilvania la evenimentele din 1848 și 1918, în: ,,S.T.”, 1987, Nr. 4.
7. NAZARIE, Constantin, Activitatea preoților de armată în campania din 1916-1918, București, 1921.
8. PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Contribuția Bisericii la realizarea unirii de la 1 decembrie 1918, în B.O.R., XCVI (1978), 11-12, pp. 1250-1263.
9. POPESCU, Pr. David, Unirea cea mare de la 1 decembrie 1918- rodul luptei întregului popor, în Glasul Bisericii, Anul 1986, Nr. 6, noiembrie-decembrie.
10. POPESCU, Grigorie N., Preoțimea română și întregirea neamului, vol. I: Chipuri, fapte, suferințe și pilde pentru viitor; vol. II: Temnițe și lagăre, București, 1943;
11. Schifirneț, Constantin „Identitatea românească în contextul modernității tendențiale”, Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XX, nr. 5–6, București, 2009.
12. SPIRU, Pr. I., Contribuția clerului pentru înfăptuirea Unirii din 1918, în ,,Glasul Bisericii”, 1983, Nr. 9-12.
13. STANCA, Sebastian, Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului, Cluj, 1925.
14. STĂNILOAE, Dumitru „Reflexii despre spiritualitatea poporului român”, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1992.