ANUL OMAGIAL AL CINSTIRII SFINTELOR ICOANE,AL ICONARILOR ȘI AL PICTORILOR BISERICEȘTI-Semestrul I 2017 –
CINSTIREA SFINTELOR ICOANE
În Biserica Ortodoxă Română Sfântul Sinod,la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel a declarat anul 2017 ca An omagial al sfintelor icoane,al iconarilor și al pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al aparătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.
Vorbind strict despre tema conferinței de astăzi și anume:“Cinstirea Sfintelor Icoane”, facem precizarea că în acest an se împlinesc 1230 ani de la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea,din anul 787,sinod care a condamnat erezia iconoclastă și a reabilitat cultul sfintelor icoane.
Numele de icoană vine din grecescul EIKON = a asemăna, asemănare. În limba latină avem în mod similar, cuvântul IMAGO = chip, reprezentare.
ICOANA este deci, chipul sau reprezentarea pentru ochii noştri a unei fiinţe existente în mod real, adică a adevăratului Dumnezeu, a Fiului Său Iisus Hristos, a Maicii Domnului sau a Sfinţilor. Icoana este un fel de „treaptă” sau „scară”, pe care ne ridicăm cu întreaga noastră fiinţă spirituală, prin credinţă, către Dumnezeu.Este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva. Desigur că icoana nu seamănă întru totul cu originalul. Nu talentul executantului, nu materia icoanei dau utilitate icoanei, ci, unirea rugăciunii celui cinstit din icoană cu evlavia rugăciunii celui ce se roagă,deci, altceva este icoana şi altceva este originalul. Spre exemplu: fotografia unui om nu este identică cu omul, întrucât fotografia reprezintă numai forma corpului, nu şi puterile sufletului, căci imaginea fotografică nu gândeşte, nu vorbeşte şi nici nu simte. În acest fel FIUL LUI DUMNEZEU ESTE „ICOANA NATURALĂ A TATĂLUI”: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl si ne este de ajuns”, Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a vazut pe mine, a vazut pe Tatăl. Cum zici tu: arată-ne pe Tatăl?” (Ioan 14.9)
Sub conducerea împărătesei Irina, cu participarea a peste 300 de episcopi din toată lumea,Sinodul de la Niceea a hotărât: „Este permis, folositor şi chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane religioase. Acestor icoane sfinţite, însă, nu li se dă adorare, care, în fapt, i se cuvine lui Dumnezeu, ci venerare şi cinstire şi această venerare sau cinstire se acordă persoanei înfăţişate pe icoană şi nicidecum materiei din care este făcută”.
Sinodul de la Niceea reprezintă un fel de împlinire a istoriei dogmelor, pentru că este ultimul sinod ecumenic şi are o valoare absolută în ceea ce priveşte credinţa,deoarece teologia icoanei şi răspunsul dat de Biserică problemei venerării icoanelor devine un răspuns general asupra dogmei hristologice. Aşa cum patriarhul Nichifor al Constantinopolului (806-815) a resimţit iconoclasmul ca fiind suma tuturor ereziilor de până atunci, la fel şi Biserica Ortodoxă a resimţit acest triumf ca fiind faza finală a victoriei asupra ereziilor.Synodicon-ulcitit în fiecare an în timpul Liturghiei din Duminica Ortodoxiei reia, pe de o parte, condamnarea tuturor ereziilor de până atunci, iar pe de altă parte celebrează memoria Sfinţilor Părinţi şi a tuturor celor care au contribuit la stabilirea şi aplicarea credinţei adevărate în Biserică. Vedem astfel că rolul imaginii în Biserică devine unul foarte important, imagine care, începând cu momentul în care sensul ei teologic este stabilit, ia numele de icoană. Icoana nu este o simplă imagine, ci ea este o imagine religioasă creştină care răspunde nevoilor spiritual ale creștinilor.
Răspunsul dat de Biserică celor care s-au ridicat împotriva cinstirii sfintelor icoane se bazează pe fundamentul teologic al unirii ipostatice, şi anume că Hristos este o Singură Persoană şi, evident, Aceasta este divină, deoarece este a doua Persoană a Sfintei Treimi. Dar pentru că şi-a asumat şi natura umană, iar umanitatea Sa este totală, completă, a trăit în timpul vieţii Sale ca om desăvârşit, deci a avut şi o imagine a Sa ca orice om, atunci această imagine poate fi reprezentată. Reprezentăm din Persoana lui Iisus Hristos ceea ce este reprezentabil, ceea ce se raportează deci la umanitatea Sa. Nimeni nu pretinde că ar putea să reprezinte într-o icoană divinitatea lui Hristos, dar tot din acelaşi motiv această icoană are ceva particular, special. Răspunsul ortodox este că icoana e posibilă şi trebuie să existe. Iisus Hristos a trăit pe pământ ca un om desăvârşit, iar posibilitatea de a face o icoană a Sa confirmă caracterul absolut al naturii Sale umane. Datorită faptului că umanitatea Sa era perfectă şi completă, imaginea Sa este, şi ea, perfectă. Vechiul Testament interzicea orice imagine a lui Dumnezeu şi orice interpretare a lui Dumnezeu, dar o făcea tocmai ca urmare a faptului că în această perioadă Dumnezeu era invizibil, era perioada dinainte de venirea lui Hristos. De fapt, Întruparea nu este doar cuvântul-cheie, ci este şi evenimentul care schimbă tot. Întruparea Cuvântului este cea care permite existenţa icoanelor. Vedem că toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii din perioada iconoclasmului, Sfântul Ioan Damaschin, patriarhul Nichifor, Sfântul Teodor Studitul, îşi sprijină toată argumentaţia şi gândirea lor pe Întrupare.
Sfântul Teodor Studitul afirmă, în contextul disputelor iconoclaste că, „cel care respinge icoana, respinge în cele din urmă și taina întrupării Cuvântului”. Știm că Întruparea Fiului lui Dumnezeu estefundamentul și rațiunea reprezentării și cinstirii icoanelor: dacă Iisus Hristos nu ar fi luat chip de om, noi nu am fi putut să-L reprezentăm în icoane. Iar în ceea ce privește reprezentarea sfinților, nici aceasta nu ar fi fost posibilă, tocmai pentru că prin opera lui Dumnezeu, de răscumpărare a neamului omenesc, omul a primit posibilitatea de a deveni sfânt.Sfinții ne devinmodele de sfințenie pe care trebuie să le urmăm, pentru a ajunge să gustăm și noi din fericirea Raiului. Și vedem, astfel, că icoanele mai îndeplinesc în viața creștinului un rol important – unul liturgic sau cultic. Noi ne rugăm lui Dumnezeu și sfinților prin intermediul icoanelor, căci acestea predispun la dialog cu divinitatea și răspund unei anumite nevoi de concret a omului. Din acest motiv se obișnuiește să se picteze bisericile, iar credincioșii să aibă icoane în casele lor.Alt rol al icoanei ar fi cel pedagogic. Fiind pictate după un anumit canon, icoanele pun înaintea ochilor privitorului evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc, inspirate fie din Sfânta Scriptură, fie din viețile sfinților. Sfântul Grigorie Teologulspune că „icoanele sunt pentru cei neînvăţaţi ceea ce Sfânta Scriptură este pentru ştiutorii de carte”. Prin aceste cuvinte nu trebuie să înțelegem că icoanele ar folosi doar neștiutorilor, sfântul vrea să scoată în evidență importanța deosebită a icoanelor, pe care le așează pe același piedestal cuSfânta Scriptură. O icoană folosește și din punct de vedere pedagogic tuturor creștinilor, pentru că oferă o altă perspectivă, o perspectivă văzută a Cuvântului lui Dumnezeu.
În secolul al XIX-lea s-a vrut să se corecteze practica pictării icoanelor, maniera în care erau făcute, pentru că se gândea că metoda tradiţională bizantină aducea puţin a „nepricepere“ şi s-a vrut să se facă icoanele conform regulilor tablourilor renascentiste, adică s-a introdus în practica picturii icoanelor, realismul. De exemplu, pe lângă lumină au apărut şi umbrele. Acest lucru a făcut, fără ştiinţă, ca sfinţenia icoanelor să fie pierdută, pentru că ceea ce vedem într-o icoană nu este poza sau fotografia cuiva, ci este adevărata imagine a acestei persoane. Adevărata imagine este lumina lui Dumnezeu, lumină care este pretutindeni. Maniera tradiţională de a face icoane este foarte profundă şi nu are nici o „nepricepere“ în ea, este o „altă artă“, ce nu are aceleaşi reguli ca pictura occidentală care a dat cu adevărat mari bogăţii istoriei artei, dar care nu vizează să reprezinte pe om în eternitatea lui Dumnezeu. O icoană ne arată o imagine a omului în timpul lui Dumnezeu, adică în veşnicie. Ea nu poate fi supusă aceloraşi reguli ca ale celorlalte imagini. În ea se găsesc anumite detalii, poate chiar mici, dar care pe plan teologic iau o proporţie monumentală, pe când în plan realist nu înseamnă nimic. Cineva care priveşte o icoană cu un ochi realist se va întreba ce se întâmplă. Ei bine, se întâmplă că aici este o interpretare teologică. O icoană bine făcută trebuie să rezume tot sensul teologic, de exemplu, al unei sărbători. Icoana Naşterii Domnului, cea a Învierii, cea a Adormirii Maicii Domnului rezumă în ele sensul teologic al acestor evenimente. Este, deci, o analiză a faptei. Aşa cum o face, de altfel, şi textul liturgic, căci în Biserică avem două suporturi care analizează şi explică fiecare sărbătoare: Sfânta Liturghie, textele liturgice regăsite în cadrul ei şi icoana sărbătorii. Nu trebuie să aducem deci inovaţii în ceea ce priveşte icoana, pentru că atunci riscăm să facem ceva care, de fapt, contrazice însăşi natura icoanei.
Sfântul Ioan Damaschin ne spune că Chipul Sfânt din icoană este plin de har, aşadar, într-un anume sens, este „purtător de duh”, după cum era cel pe care chipul îl reprezintă. Sfântul Ioan Damaschin compară icoanele sfinţite cu moaştele sfinţilor, şi spune că şi unele şi altele sunt pline de harul și de energia divină,dându-ne un exemplu, prin a compara sfinţenia icoanei cu mantia imperială: „Fără să aibă valoare în sine, această mantie se face vrednică de toată cinstirea atunci când a atins-o împăratul”. În viaţa Sfântului Vasile cel Mare găsim următoarea întâmplare:Eladie, succesorul Sfântului Vasile cel Mare în scaunul episcopal, stătea în faţa icoanei Maicii Domnului, în aceeaşi icoană fiind pictat şi lăudatul mucenic Mercurie. Eladie se ruga în faţa icoanei să-l scoată dintre cei vii pe împăratul Iulian, tiranul fără de Dumnezeu şi apostat, care-i prigonea cumplit pe creştinii din acea vreme. Deodată a văzut că mucenicul a dispărut pentru puţină vreme, dar după nu mult timp s-a întors, ţinând în mână lancea plină de sânge. Deci tiranul împărat Iulian murise.
Icoana ne arată, ne pune în evidenţă „originalul”, adică un lucru pe care nu-l avem în faţă, căci dacă ar fi de faţă n-am mai avea nevoie de icoană. Existenţa şi cinstirea icoanelor izvorăşte din dorinţa creştinului de a se apropia de divinitate fără întârziere şi mai ales din insuficiența firii omenești căci omul fiind circumscris în timp şi în spatiu, nu poate avea cunoștiinţa directă nici a celor nevăzute, nici a celor trecute sau viitoare. Din pricina acestor insuficienţe de cunoaştere a fost descoperită icoana, care deci, serveşte la ghidarea cunoştinţei.
Există şase feluri de icoane:
- Primul fel este icoana naturală. Fiul cuiva este icoana naturală a aceluia care l-a născul. Deci icoană prin excelenţă este Fiul lui Dumnezeu, care poartă în întregime, în El însuşi pe Tatăl. [„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14,9)]. Că „Fiul este icoana lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi Născut decât toată făptura” (Coloseni 1,15) ].
- Al doilea fel de icoană este ideea. În Sfatul lui Dumnezeu s-au înfăţişat în chip de icoane toate cele hotărâte de El, în acelasi fel în care un om când dorește să zidească o casă, îşi face în mintea sa imaginea casei pe care o va zidi şi o transpune apoi în realitate.
- Al treilea fel de icoană este cea prin poziţie sau prin imitare. Spre exemplu omul: acesta prin fire este om, dar prin poziţie şi imitare este icoana Dumnezeirii care a zis: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie,” (Facere 1,27).
- Al patrulea fel de icoană este acela prin care împărtăşim prin scris sau prin chipuri cele nevăzute şi necorporale, din cauza neputinţei noastre de a înţelege cele necorporale. Astfel, pentru a înţelege Dumnezeirea sau îngerii, ne servim de icoane sau, cum am spune azi, de exemple prin analogie. Ca să înţelegem Sfânta Treime ne servim de imaginea soarelui, luminii şi căldurii sau de minte, cuvânt şi duh, sau de planta trandafirului, floare şi miros, sau apă, pământ şi foc.
- Al cincilea fel de icoană este cel ce înfățișează și schițează mai dinainte cele viitoare; pe care azi le numim tip sau simbol. Spre exemplu, chivotul legii simbolizează pe Maica Domnului, şarpele ridicat de Moise în pustie simbolizează crucea pe care S-a răstignit Hristos.
- Al şaselea fel de icoană este cel făcut spre aducere aminte a faptelor întâmplate, a minunilor, a virtuţilor, a răutăţilor. Toate aceste icoane sunt făcute spre folosul acelora care, privindu-le, să poată evita răul și să imite virtutea. Acest fel de icoane le putem înfăţişa prin scris, spre exemplu tablele legii din Vechiul Testament sau prin zugrăvirea chipurilor bărbaţilor sfinţi.
Este firesc că se pot înfăţişa în icoană corpurile, ca unele ce au forme, limite corporale și culoare. Singur Dumnezeu nu poate fi zugrăvit, caci El este nevăzut şimai presus de orice pricepere. Pentru aceasta are dreptate Legiuitorul când spune că nu trebuie să se prezinte ceea ce este nevăzut, că nu este permis să se facă chipul lui Dumnezeu. Dar când Dumnezeu S-a făcut om, când S-a făcut asemenea nouă, putem să facem icoana Sa. Aşa ne spune Sfântul Ioan Damaschin: „Când Cel fără de corp, fără de formă, fără de greutate şi fără de mărime”, „Cel care există în chipul lui Dumnezeu” (Filip 2,6) „a luat chip de rob şi a îmbrăcat chipul omului” (Filip’ 2,7), „atunci zugrăveşte-L în icoane şi-L aşează spre contemplare pe Acela care a primit să fie văzut”.
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi-a lăsat chipul imprimat pe pânză de trei ori:
- Prima dată, a dăruit chipul Său regelui Avgar al Edessei, pe care l-a vindecat de lepră.
La porunca acestui rege Avgar, un pictor al său a venit în Ţara Sfântă, să-L invite pe Mântuitor în Edessa, iar dacă nu va voi să vină, cel putin să-L picteze, căci regele Avgar dorea măcar să-i vadă chipul. Iisus Hristos, văzând că trimisul regelui nu-L poate picta din cauza luminii ce-L înconjura, S-a atins EI însuşi de pânza pictorului şi Chipul Său a rămas imortalizat pe ea.
- A doua oară, mergând pe drumul spre Golgota, a dăruit unei fecioare, Veronica, ce L-a şters de sudoare şi praf cu mahrama sa, Chipul Său Cel dumnezeiesc, care s-a imprimat în mod miraculos pe această mahramă. însuşi numele Veronica înseamnă „Vera Icon”, adică „adevărata icoană”.
- A treia oară, şi-a lăsat Chipul Său şi toate urmele rănilor de pe trup, pe Sfântul Giulgiu cu care a fost înfăşurat în mormânt, giulgiu care se poate vedea şi azi în Italia, într-o biserică din Torino.
Analizând, spre exemplu, icoana Mântuitorului, vom vedea că Iisus Hristos este aproape întotdeuna reprezentat în două culori primare: roșu și albastru. Haina roșie simbolizează natura umană a Mântuitorului, în timp ce mantia albastră simbolizează natura Sa divină. Mărturisim astfel, și prin intermediul culorilor, că a doua Persoană a Sfintei Treimi „s-a înveșmântat” cu natura umană, pentru a face posibilă mântuirea noastră, a tuturor. Culoarea roșie ne amintește și de sângele Mântuitorului vărsat pentru noi sau face trimitere la demnitatea împărătească, prin asemănarea cu veșmintele purpurii pe care le purtau împărații, în timp ce albastrul ne duce cu gândul la infinitul cerului.
Cinstirea sfintelor icoane nu este idolatrie, așa cum consideră unii și nu contravine câtuși de puțin poruncii a doua din Decalog: “ Să nu-ți faci chip cioplit și niciun fel de asemănare… să nu te închini lor, nici să le slujești “(Ieș. 20, 4-5). În timp ce idolii sunt plăsmuiri ale minții omenești, care nu au existență reală, icoanele sunt reprezentări ale unor persoane sfinte, care există în realitate și care au putere de a ne ajuta.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind .pictor şi doctor, a pictat inspirat de Duhul Sfânt pe Maica Domnului la Bunavestire, și când i-a arătat această icoană Maicii Domnului,Ea a recunoscut că aşa a fost momentul, precum s-a zugrăvit în icoană şi i-a zis: „Fiul meu şi Dumnezeul nostru să primească rugăciunile tuturor acelora care se vor ruga la această icoană”. Deci însăşi Maica Domnului investeşte cu putere icoana.
Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele – una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng.Aceste trei stele simbolizează fecioria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.
După aceea, culorile veşmintelor. Ca regulă, veşmântul Maicii Domnului se zugrăveşte în trei culori principale: în auriu, roşu şi albastru. Haina de dedesubt este albastră, cea de deasupra roşie, amândouă întreţesute, ţesute şi împodobite cu aur. Culoarea aurie simbolizează nemurirea, cea roşie – slava şi domnia, iar cea albastră – cerurile. Ceea ce înseamnă: înveşmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea, cea oarecând pătimitoare şi roabă a Domnului pe pământ.
Faţa Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină şi rotundă, ci prelungă şi destul de trasă. Ochii, mari şi gânditori. Tristeţe lină, gata de un surâs mângâietor: tristeţe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în Dumnezeu Mângâietorul, însă atât tristeţea, cât şi surâsul sunt reţinute, şi totul este reţinut, totul este supus duhului.
Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii şi restriştii şi poate să ajute celor care se luptă cu durerea şi cu restriştea. Părul ei este întotdeauna acoperit cu totul.
Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumuseţe firească. El e în aşa fel, că alungă orice gând trupesc. El este de o frumuseţe mai presus de fire, care nu se arată altminteri decât prin sfinţenie. El întoarce gândul privitorului către înalta realitate duhovnicească și frumusețe a sufletului
Capul Maicii Domnuluieste aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ţine la piept. Această lină aplecare arată supunerea în toate faţă de voia lui Dumnezeu, pe care ea a arătat-o cândva şi în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând:”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!”. Şi mai înseamnă recunoaşterea faptului că Cel pe Care îl ţine în braţe este mai mare decât ea.
În icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrăvită foarte rar fără pruncul Iisus. Iar atunci când e zugrăvită singură, este concepută de către iconar ca Maică a durerii sub cruce, cu mâinile încrucişate şi capul plecat, câteodată cu săbiile simbolice îndreptate spre inima ei. Dar inima nu este zugrăvită niciodată, nici nu se vede. Cel mai des întâlnită este icoana ei cu Fiul în braţe. Ea s-a şi arătat în lume pentru Fiul.Misiunea ei în lume a fost în Fiul ei. Ca nimeni să nu vadă în ea femeia, ci, totdeauna şi pentru totdeauna, mama. Ea reprezintă cea mai înaltă, mai curată şi mai sfântă maternitate, de la un capăt la celălalt al timpului. Ea este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dar e şi mama noastră, mângâietoarea noastră şi grabnica noastră ajutătoare.
Cinstirea icoanelor nu e idolatrie pentru că nu se poate confunda cu cinstirea pe care o dăm lui Dumnezeu.Pe Dumnezeu îl cinstim prin latrie sau adorare iar pe sfinți, icoanele și moaștele lor prin simpla venerare, cum o numește Sf. Ioan Damaschinul – cinstirea relativă, pentru că această cinstire stă în relație cu prototipul (originalul), la care se referă : nu cinstim icoanele pentru ele însele, ci din pricina sfinților care sunt zugrăviși pe ele, după cum, la rândul lor, pe sfinți îi cinstim, nu pentru ei înșiși, ci pentru Dumnezeu care i-a încoronat.
Doctrina ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane e cuprinsă și în cărțile noastre de slujbă: „Mă închin sfinților și cinstitelor icoane, adică lui Hristos Însuși și Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și tuturor sfinților; nu însă cu închinăciune ca lui Dumnezeu ci înălțându-mă cu mintea la chipul ce înfățișează; pentru aceea și cinstea cea către acestea o trec la prototipuri”, se cuprinde in Arhieraticon mărturisirea la hirotonie, a candidatului la episcopat.
În rugăciunea principală din Rânduiala pentru binecuvântarea și sfințirea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, din Molitfelnic, se precizează aceeași idee: „am pus această icoană înaintea măririi Tale, nu îndumnezeind-o, ci știind că cinstea icoanei se suie la cel zugrăvit pe dânsa”( Sfântul Vasile cel Mare ).
Sfințirea icoanelor nu duce la transformarea sau transfigurarea materiei; în aceasta privință icoana se deosebește de Sf. Euharistie în care Hristos se află prezent în mod real, substanțial în chiar natura pâinii și a vinului prefăcute în Trupul și Sângele Domnului.
Prin cinstirea sfintelor icoane afirmăm în primul rând credința noastră puternică în Dumnezeu, deoarece El i-a învrednicit pe oamenii plăcuți Lui de darul sfințeniei,totodată știind și faptul că atunci când ne închinăm sființitelor icoane ne închinăm persoanei reprezentate în ea.În al doilea rând propovăduind tuturor biruința prin luptă a celor care s-au împotrivit necinstirii sfintelor icoane la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea,dar și în perioada care a urmat.Găsim și în vremurile acestea foarte mulți oameni care în diferite forme necinstesc pe Dumnezeu și închinarea la sfintele icoane.Deci ereziile vechi condamnate de Sfinții Părințiapar iată și astăzi.Un exemplu actual este chiar retragerea icoanelor din școli.
Credința puternică în Dumnezeu Cel veșnic nutrește în noi speranța,dar și bucuria totodată că icoanele vor fi cinstite datorită caracterului sfințitor pe care l-a imprimat Mântuitorul Iisus Hristos prin Întruparea Sa și că vor fi venerate mereu.