Ce este tinerețea și cât de importantă este ea în viața omului? Îi prețuiește Dumnezeu pe cei tineri? Ce reprezintă tinerii pentru Biserică? Ce reprezintă tinerețea pentru dușmanul omului: diavolul? Acestea sunt câteva întrebări pe care vreau să vi le pun și să mi le pun astăzi și, împreună, să hotărâm dacă are sens să ne oprim o clipă și să medităm asupra acestui subiect. Poate chiar vom trage niște concluzii și ne vom schimba prioritățile în viață. Unii poate vor pune în practică unele lucruri considerate înțelepte și îi vor îndruma și pe alții să o facă.
- Însemnătatea tinereții în viața omului.
După părererea psihologilor și antropologilor, pe care îi considerăm specialiști în acest domeniu al cunoașterii, tinerețea este stadiul următor după copilărie și adolescență, adică momentul de plenitudine al ființei umane. După teologi și scripturiști, tinerețea este vârsta creării lui Adam, primul om de pe pământ și a lui Adam cel nou, Mântuitorul Iisus Hristos. Adam cel vechi s-a născut tânăr, Adam cel nou a murit tânăr. Este clar că tinerețea are o mare însemnătate teologică, întrucât Scriptura relatează în amănunt faptele vieții acestor personaje emblematice, între care se desfășoară istoria mântuirii noastre. În timp ce tinereții lui Adam i se acordă câteva capitole din cartea Facerii, restul vieții, și mai ales bătrânețea, este tratată în câteva cuvinte.
Se poate spune cu ușurință că tinerețea este cea care conturează și direcționează întreaga viață. De aceea Părinții, cu înțelepciune, ne îndeamnă să ne străduim duhovnicește, să ducem lupta cea bună încă din tinerețe, cât puterile ne sunt întregi: trupești și spirituale. Ne atrag atenția asupra amarnicei înșelări în care se află cei ce amână pocăința pentru sfârșitul vieții și consideră că locul bătrânilor este în biserică, iar al tinerilor în afara ei. Combatera acestei adevărate erezii este unul din punctele de discuție pe care vi le propun în tema de astăzi.
Prorocul și Împăratul David spune un cuvânt foarte folositor: Prin ce își va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea poruncilor Tale. (Psalmi 118,9) iar părintele Arsenie Papacioc are o vorbă pe care o repeta de multe ori: Dacă tinerețea ar ști… și dacă bătrânețea ar putea…! Iată că, amândouă aceste citate ne duc la o concluzie sigură: nicio perioadă din viață nu este mai potrivită, pentru apropierea de Dumnezeu și pentru lucrarea binelui, decât tinerețea. Prin împlinirea poruncilor, omul își valorifică resursele sale firești, specifice vârstei: putere, energie, curiozitate, entuziasm, dorință de comuniune, disponibilitate pentru jertfă. Toate acestea slăbesc prin înaintarea în vârstă și omul îmbătrânit, consumat, chiar dacă ar vrea să se întoarcă spre Dumnezeu, nu mai poate să fie un factor activ în viața semenilor săi, o lumină pusă în sfeșnic. În plus, dacă tinerețea lui a fost măcinată de patimi, el și-a pierdut credibilitatea și nu-i mai rămâne decât să-și împlinească, cu smerenie și curaj, canonul, în speranța iertării de către Dreptul Judecător. Dacă omul se sârguiește neîncetat să răscumpere cu înțelepciune timpul acestei vieți, dobândește în schimb harul cel nestricăcios, și atunci bătrânețea îi va fi insuflată de râvna după lumea de dincolo, la care năzuiește inima lui și la care se grăbește să ajungă. În această lumină, tinerețea devine o treaptă esențială spre desăvârșire, spre împlinirea vocației ființiale a omului.
Tinerețea, fiind starea de după învierea finală, în Împărăția Cerurilor (Tinerețe fără bătrânețe), este simbolul puterii depline a omului înzestrat de Dumnezeu cu Harul Duhului Sfânt. Tinerețea este deci vârsta eshatologică. După înviere toți oamenii vor arăta ca de treizeci de ani, vârsta tainică a bărbatului desăvârșit. De aceea și Mântuitorul și-a desfășurat activitatea pământească la această vârstă. El este prototipul, modelul omului îndumnezeit. Odată încheiată misiunea Lui de Mântuitor și Deschizător de drum, S-a întors la Tatăl, să ocupe locul pe care l-a avut din veci în sânul Sfintei Treimi.
Luând în considerare aceste aspecte, cred că trebuie să acordăm o atenție deosebită enoriașilor tineri, care trebuie atrași spre lucrarea amplă a Bisericii, spre folosul lor și al semenilor. Să nu pierdem ceva foarte prețios: o putere și o energie care, canalizată spre Dumnezeu, poate muta munții din loc.
- Dumnezeu și tinerii în Sfânta Scriptură.
Vom analiza câteva momente scripturistice, pentru a ne da seama cum îi prețuiește Dumnezeu pe tineri.
Vechiul Testament conține dispoziții clare cu privire la obligativitatea educării copiilor și tinerilor în spiritul legii și al tradiției poporului evreu. Prima îndatorire în ceea ce privește educația copiilor revenea mamei (Pilde 1,8; 6,20). În cazul băieților, pe măsură ce aceștia creșteau, intervenea și tatăl, ambii părinți având îndatorirea de a da copiilor lor mai ales o profundă educație religios-morală (Ieșire 10,2; 12,26; 13,8; Deuteronom 4,9; 6,7; 32,7). Scopul major al educației la vechii evrei era pe de o parte, învățarea Legii divine, iar pe de altă parte, supunerea față de această Lege în sensul aplicării ei la viața de zi cu zi. În Deuteronom 6, 6-7 citim: Cuvintele acestea (poruncile divine) să le sădești în fiii tăi și să vorbești de ele când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și te scoli, să le legi ca semn la mână și să le ai ca pe o tăbliță la fruntea ta. Educația și instrucția religioasă trebuiau săvârșite încă de la o vârstă fragedă: Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă; chiar când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea (Pilde 22,6). Cei vechi știau că obișnuința este o a doua natură.
În afară de părinți, un rol important în educația religios-morală a poporului revenea preoților și leviților. Preoții aveau îndatorirea de a deosebi cele sfinte de cele nesfinte și cele curate de cele necurate și de a-i învăța pe fiii lui Israel toate legile pe care le-a poruncit Domnul prin Moise. (Lev 10, 10-11). Preoții alcătuiau o categorie aparte, o elită venerată și pentru faptul că erau cea mai importantă sursă de educație a poporului. La templu se aflau spații speciale destinate educației, asemănătoare mânăstirilor noastre de astăzi. Astfel a crescut și a fost educată și Maica Domnului, care a rămas orfană de mică.
În Noul Testament, Sfintele Evanghelii îl prezintă în numeroase locuri pe Mântuitorul Hristos în compania tinerilor sau făcând referire la această vârstă.
Înainte de toate, trebuie amintit faptul că Însuși Mântuitorul Hristos Și-a îndeplinit misiunea de Mijlocitor către Tatăl, în plină vârstă a tinereții, El începându-și activitatea mesianică, după mărturia Sfinților Evangheliști, când era ca de treizeci de ani(Lc 3,23). Apoi, toți ucenicii săi, cu excepția lui Petru, erau oameni foarte tineri. Acesta însă era cel mai impetuos dintre toți și îl vedem, în multe momente, comportându-se cu multă sinceritate și curaj cu adevărat tinerești. El este cel care face cele mai importante declarații de credință în dumnezeirea Mântuitorului; el se avântă să-L apere pe Iisus în Ghetsimani, el pleacă pe apă la chemarea Mântuitorului; el plânge cu amar când își înțelege lepădarea din curtea arhiereului. Ceilalți ucenici aveau toate caracteristicile unor oameni tineri și este relevantă caracterizarea pe care o face Hristos lui Natanael (israelitean întru care nu este vicleșug). De asemeni, erau toți dispuși să se sacrifice, să renunțe la casele și familiile lor, să străbată sute de kilometri pe jos, prin arșiță sau frig, în îmbrăcăminte și încălțăminte sărăcăcioase, de multe ori înfometați sau fără adăpost. Este revelatoriu momentul în care, trecând printre semănături într-o zi de sâmbătă, ucenicii au smuls spice și s-au hrănit cu boabele, pentru că erau înfometați. Toate acestea n-ar fi putut fi împlinite de niște oameni bătrâni, fie la trup, fie la suflet.
Este semnificativ și faptul că cele mai mari minuni săvârșite de către Mântuitorul Hristos, – cele trei învieri din morți – au fost săvârșite asupra tinerilor (fiica lui Iair – Mc. 5,22-43; fiul văduvei din Nain – Lc. 7,12-15), și prietenul Său Lazăr – In. 11). Această rechemare la viață, adresată tinerilor, din partea Fiului lui Dumnezeu întrupat, poate fi interpretată ca un simbol al invitației permanente pe care Dumnezeu o lansează către cei tineri, pentru redescoperirea vieții întru El, pentru El și împreună cu El. De asemenea, aceeași invitație este valabilă pentru toți credincioșii, care au datoria de a-și redescoperi permanent tinerețea spiritului, cu dinamismul și entuziasmul caracteristic. În mod paradoxal, menținându-și și cultivându-și astfel de calități, bătrânii au șansa de a deveni la fel sau chiar mai tineri în spirit, decât înșiși tinerii, aceștia din urmă putând fi catalogați drept bătrâni atunci când se arată neglijenți față de ele. Un tânăr care nu tinde la continuă depășire, un tânăr care duce o existență blazată, e mai degrabă un bătrân decât un tânăr. Tinerețea prin definiție tinde la mai mult, la o continuă ascensiune .
În același sens poate fi interpretat și îndemnul-chemare prin care Hristos îl readuce pe tânărul din Nain la viață: Tinere ție îți zic, scoală-te!. Semnificația acestui cuvânt este aceea a unui cuvânt de ordine, a unui reper, a unui program de viață. Sensul acesteia este: fii treaz, fă ceva, înmulțește-ți talanții, nu sta nelucrător; valorifică-ți darurile pe care le-ai primit .
Devotamentul și fervoarea specifice tinereții au fost consemnate în sfintele Evanghelii, indirect, prin relatările despre tânărul înfășurat într-o pânză (Mc. 14,51), care, la scurt timp după prinderea Mântuitorului în Grădina Ghetsimani, după ce toți ucenicii fugiseră, îl urma pe Domnul.
Sfântul Marcu, relatând momentul întâlnirii dintre tânărul bogat și Mântuitorul Hristos, surprinde, spre deosebire de ceilalți evangheliști, un amănunt semnificativ: Mântuitorul l-a privit cu drag. Cei mai mulți interpreți pun acest amănunt pe seama faptului că acest tânăr era însuși autorul celei de-a doua Evanghelii. Totuși este interesant faptul că tânărul, deși era la o vârstă care predispune la o viață degajată, lipsită de griji, mai ales că era bogat, a răspuns fără preget: Învățătorule, toate acestea (poruncile legii) le-am păzit din tinerețile mele.
Felul în care decurge întrevederea din acest punct este semnificativă pentru fiecare tânăr și pentru fiecare creștin în general. Pentru că tânărul căuta desăvârșirea, Învățătorul i-a explicat ce înseamnă aceasta: crucea și urmarea necondiționată a lui Dumnezeu. A fost chemat la o slujire foarte înaltă, asemănătoare celei călugărești. Înseamnă că Mântuitorul a văzut în acel om posibilități uriașe și de aceea l-a și privit cu drag. Tânărul a plecat întristat, însă este interesantă atitudinea sa față de cuvintele Mântuitorului, pe care nu le-a comentat, nici nu le-a negat, uimindu-se de clarviziunea Învățătorului. De aici putem deduce că atunci nu era în stadiul de a porni pe drum, dar ulterior, conform tradiției, a renunțat la averi, așa cum îi ceruse Domnul. Cuvântul tânărului toate le-am plinit și gestul său de a fi plecat întristat reprezintă două repere valabile pentru viața multora dintre tinerii creștini: fiecare poate spune că ceva a împlinit și tot la fel se întristează pentru că multe alte lucruri bune au rămas nesăvârșite. Așadar, aceste două atitudini au rămas ca două jaloane pentru viața tinerilor creștini din toate timpurile .
Dinamica pastorației tinerilor este surprinsă într-un mod cu totul special, în relatarea despre cei doi ucenici în drum spre Emaus (Luca 24, 13-35). Când Iisus i-a întâlnit prima dată pe acești doi ucenici după moartea și învierea Sa, în drum spre satul Emaus, El i-a întrebat despre ce vorbeau în drumul lor cu atâta înflăcărare. El le-a ascultat cu atenție răspunsul despre evenimentele din Ierusalim, precum și confuzia și chiar incertitudinea în care se aflau. După ce au terminat, El le-a răspuns interpretând textele din Vechiul Testament despre Mesia și despre cele ce aveau să se întâmple. Ajungând la Emaus, ucenicii l-au convins pe Cel care le vorbise atât de convingător să rămână peste noapte în același sat, iar întâlnirea lor a culminat cu frângerea pâinii, când ucenicii au recunoscut în noul lor prieten pe Iisus Cel Înviat.
În același fel, pastorația tinerilor poate începe cu prezența efectivă în mijlocul tinerilor și dialogul cu aceștia, fapt ce le conferă speranță și încrederea de a pune întrebări. Ascultarea atentă a intereselor și preocupărilor specifice acestei vârste, permite preotului, de exemplu, să înțeleagă mai profund nevoile și nivelul vieții spirituale a acestora. Doar după ce a ascultat mai întâi, preotul sau duhovnicul este capabil să ofere un răspuns, împărtășind tinerilor și împreună cu aceștia puncte de vedere, experiențe, valori, izvorâte dintr-o viață înrădăcinată în credință. Pe marginea reflecțiilor tinerilor despre lucrarea lui Dumnezeu în evenimentele din viața lor, se pot formula răspunsuri în lumina valorilor spirituale mărturisite și păstrate în și de către Biserică.
Pe baza modelului Emaus, pastorația tinerilor poate fi percepută drept misiunea Bisericii de a găsi căi adecvate de comunicare cu tinerii și de a le înfățișa prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume și în viața lor. Este un răspuns la felul în care Mântuitorul Hristos proceda, punând slujirea înaintea învățăturii și oamenii înaintea instituțiilor.
Sfânta Scriptură a Noului Testament face referire în multe rânduri la tineri, evidențiind în special aspectul dinamic, oarecum revoluționar al acestei vârste. Sfinții Apostoli și în general primii creștini sunt înfățișați ca fiind animați de un zel tineresc, de neoprit pentru opozanții noii religii creștine. Când Sf. Ap. Pavel și ucenicul său, Sila, au vestit cuvântul Evangheliei în Tesalonic, iudeii și mulțimile întărâtate de aceștia au protestat furtunos împotriva celor care au tulburat toată lumea și care ajunseseră și în cetățile lor.
Sf. Apostol Petru acordă o atenție deosebită relației dintre tineri și adulți sau vârstnici, în Biserică. Încă din al doilea capitol al epistolei, Sf. Petru face referire la felul în care trebuie să se desfășoare relațiile dintre stăpâni și sclavi, soți și soții, îndemnând mai ales pe sclavi și pe soții să se comporte ca și creștini în îndeplinirea sarcinilor impuse de statutul lor social. Este demnă de remarcat și are valoare paradigmatică atitudinea Sf. Petru, care nu pledează pentru o înăbușire a entuziasmului tineresc, atât de necesar oricărei comunități creștine; apostolul îi sfătuiește însă pe cei mai tineri dintre slujitori, să se supună celorlalți frați întru slujire, mai ales acelora care sunt mai înțelepți și experimentați (I Petru 5,5).
O imagine succintă și totuși consistentă a poziției tânărului în Biserică, se poate desprinde din epistolele Sfântului Apostol Pavel către Timotei. Ambele epistole sunt scrise din punctul de vedere al omului deja înaintat în vârstă și bogat în experiență, care se adresează ucenicului și prietenului său mai tânăr, a cărui credință și trăire creștină se datorează în bună parte celui dintâi. Aceasta reiese clar din modul de adresare utilizat de Sf. Pavel: lui Timotei, adevărat fiu în credință (I Tim 1,2).
Transmiterea credinței pe această cale, de la o persoană mai în vârstă și experimentată, către un ucenic tânăr, dornic de cunoaștere și plin de abnegație, reprezintă paradigma clasică a zămislirii credinței și este o caracteristică esențială a primelor veacuri ale creștinismului. Epistolele către Timotei, îl înfățișează pe autorul acestora, Sf. Pavel, împărtășindu-i ucenicului său din credința și experiența sa, însă fără a-și face ucenicul dependent de el însuși, și fără a-l modela pe acesta după propriul său chip, ci conducându-l spre adevăratul Învățător, Hristos Domnul.
Astfel, Sfântul Apostol Pavel, adresându-se lui Timotei, îl îndemna să își îndeplinească sarcinile impuse de misiunea sacerdotală la care a fost chemat, cu devotament și fervoare, în așa fel încât nimeni să nu îl disprețuiască pentru vârsta sa tânără. (I Tim 4,12).
Mesajul său pentru Timotei este acela de a nu-și neglija harul care i-a fost împărtășit prin punerea mâinilor (hirotonia) mai-marilor preoților (I Tim 4,14). Autentic cunoscător al profunzimilor sufletului omenesc, Sf. Pavel nu pretinde de la ucenicul său o maturizare miraculoasă în viața duhovnicească, nici nu se așteaptă ca acesta să atingă desăvârșirea instantaneu, ci-i recomandă să aplice în propria viață ceea ce propovăduiește, făcându-se tuturor pildă cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția.(I Tim, 4,12). În privința relațiilor dintre cei tineri și cei mai vârstă, Sf. Pavel îi scrie lui Timotei ca acestea să fie asemănătoare celor din familie, fapt care denotă semnificația și considerația pe care viața familială le dobândiseră în cadrul comunităților creștine.
Este evident că în viziunea Apostolului Neamurilor tinerețea nu este doar vârsta entuziasmului creator, a devotamentului sau a elanului misionar, chiar și pentru cei chemați la misiunea sacerdotală. În a doua epistolă adresată lui Timotei, cuvântul său devine mai tranșant atunci când își pune în gardă ucenicul cu privire la poftele tinereților, care nu menajează pe nimeni la această vârstă. Deși nu menționează care sunt aceste vicii, Sf. Pavel indică remediile prin care ele pot fi evitate sau vindecate și acestea sunt dreptatea, credința, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Dumnezeu cu inimă curată. (II Tim 2, 22)
- Prezența tinerilor în Biserică, la Sfinții Părinți.
Biserica este alcătuită din totalitatea persoanelor umane: viii și adormite, care se închină lui Dumnezeu. Este și un trup biologic. Acest trup are părți nedesăvârșite, neajunse la maturitate: copiii; părți neputincioase, care au nevoie de ajutor: bătrânii și părți desăvârșite, puternice, productive, active: tinerii. Astfel văzute lucrurile, tinerii sunt inima Bisericii, sunt partea ei cea mai vie. Ei nasc și cresc copii, ei îngrijesc bătrânii. Biserica se sprijină pe această forță extraordinară a tinerilor.
După cum se știe, Biserica primară s-a confruntat, în activitatea ei de început, cu împrejurări și condiții deosebit de grele, fiind frământată de lupte și neajunsuri atât din interior, din cauza ereticilor care n-au întârziat să apară, cât și din exterior din partea iudeilor și a păgânilor. Din acest motiv, preocupările literar-creștine ale celor dintâi Părinți și scriitori bisericești, ca și a celor din secolele imediat următoare, s-au concentrat în special asupra învățăturilor de ordin practic, punându-se accentul pe ținuta morală a creștinilor.
Grija față de familia creștină și membrii acesteia, a fost o preocupare constantă a Părinților Bisericii primare. Între puținele sfaturi pe care ei le-au putut lăsa în scris din pricina condițiilor dificile în care-și desfășurau activitatea misionară, se regăsesc cele referitoare la soț, soție, copii, tineri și văduve. Așa, de pildă, Sf. Clement Romanul îndeamnă: Să învățăm pe tineri învățătura fricii de Dumnezeu … Copiii noștri să aibă parte de creșterea cea întru Hristos; să învețe ce putere are smerenia înaintea lui Dumnezeu și ce poate dragostea curată în fața lui Dumnezeu; să învețe că bună și mare este frica de Dumnezeu și că mântuiește pe toți cei care trăiesc cu cuvioșie în Dumnezeu, cu cuget curat.
Aceleași îndemnuri adresează și Sfântul Policarp creștinilor din Filipi, cărora le spune: La fel și tinerii să fie fără prihană în toate, înainte de orice îngrijindu-se de curăția lor și înfrânându-se de la orice lucru rău. Este bine să se abțină de la poftele cele din lume, că „orice poftă luptă împotriva duhului“ și că „nici desfrânații, nici adulterii, nici sodomiții nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu“ , nici cei ce fac lucruri nesocotite. De aceea tinerii trebuie să se îndepărteze de toate acestea, supunându-se preoților și diaconilor ca lui Dumnezeu și lui Hristos. Fecioarele trebuie să viețuiască fără de prihană și cu conștiința curată.
Păstrând tonalitatea Părinților apostolici în privința exigențelor morale cărora tinerii creștini trebuie să se supună, părinții și scriitorii bisericești din secolele IV și V atrag atenția în special asupra sensului și importanței curăției morale a tinerilor, aceștia fiind vizați cu precădere de laxismul moravurilor culturii greco-romane.
În acest scop, Sfântul Ioan Hrisostom îndeamnă ca educația să înceapă a se realiza din vreme, formându-se copilului deprinderea cu cele bune. Tinerețea – zice Sfântul Părinte – este sălbatică, având nevoie de mulți priveghetori, dascăli, pedagogi, îngrijitori, de mulți hrănitori […]. Tinerețea este ca un cal sălbatic, ca o fiară sălbatică, și dacă de la început și din cea mai fragedă vârstă a copilăriei îi vom pune niște hotare bune, după aceea nu vom avea nevoie de multe osteneli, ci obișnuința va fi ca o lege. Să nu-i lăsăm să facă ceva din cele plăcute și vătămătoare, și nici să le facem ca unor copii totdeauna pe plac, ci mai ales să-i ținem totdeauna în întreaga înțelepciune și cumpătare, fiindcă abuzul în această privință pierde tinerimea mai mult decât orice.
Îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur de a-i ajuta pe tineri să își păstreze curăția sufletească și trupească, se adresează mai ales părinților, care au datoria de a-i îndemna pe fiii și fiicele lor să se căsătorească degrabă, pentru a evita acele legături între tineri care ar putea duce la păcatul desfrânării. Să nu lăsăm tinerii de capul lor, ci, cunoscând văpaia cuptorului (poftei), să ne străduim să-i căsătorim potrivit legii lui Dumnezeu, înainte de a se tăvăli în desfrânări, ca să-și păstreze castitatea și să nu se pângărească de desfrânare. Căsătoria să le dea îndestulător ajutor ca să-și poată potoli și săltările trupului și să scape de osândă.
Totuși, în viziunea Sf. Ioan Gură de Aur, nu numai părinții, ci și tinerii înșiși sunt răspunzători de curăția lor trupească. Poate că dacă nu ar fi fost mai de demult, sau nu ar fi chiar și astăzi foarte mulți tineri care trăiesc cu înțelepciune și neprihăniți, poate că atunci, ați avea cuvânt de îndreptățire; însă când sunt, ce veți zice? Că n-ați putut stăpâni văpaia poftelor? Însă vă acuză cei ce au putut, și care aveau aceeași fire ca și voi.
Un alt promotor fervent al educației copiilor și tinerilor în spiritul credinței și trăirii creștine este Sfântul Vasile cel Mare. Deși nu a scris o operă specială dedicată educației copiilor, totuși, el face dese referiri la preocuparea pe care trebuie să o aibă familia și Biserica față de creșterea acestora .
El pornește de la concepția că orice om care iubește pe Dumnezeu are în mod firesc înclinarea spre studiu , iar educația religioasă trebuie să înceapă de la vârsta cea mai fragedă, întrucât nu mic este folosul sădirii în sufletele tinerilor o oarecare înrudire cu virtutea, pentru că din pricina frăgezimii vârstei, astfel de învățături se înfing adânc și rămân pentru totdeauna. Pentru Arhiepiscopul Cezareii Capadociei, valorile cunoașterii și formării tinerelor vlăstare, ori de unde ar proveni ele, fie din admirația pentru lucrurile din natură, fie din Sfânta Scriptură sau chiar din literatura păgână sunt vrednice de a fi luate în seamă, dacă se atinge scopul major: deprinderea științei de a înțelege pe Dumnezeu .
Fiind recunoscut pentru calitățile sale organizatorice remarcabile, arhiepiscopul capadocian propune un model de program pastoral adresat în special tinerilor, prin care aceștia erau primiți în preajma Bisericii sau în spații special amenajate în cadrul comunităților monahale, pentru a primi o educație autentic creștină, dar și a aplica în mod concret parte din cunoștințele astfel dobândite. Tinerii puteau fi primiți chiar și din fragedă copilărie, dacă erau aduși de părinții lor și dacă erau de față mai mulți martori, pentru a nu se da prilej cuiva să acuze Biserica. În mănăstire, copiii trăiau separat de restul fraților, fiind totodată împărțiți după sexul lor. Numai rugăciunile zilnice și munca în ateliere se săvârșeau împreună cu frații. Separarea de restul fraților avea o motivație educațională dar și una practică, deoarece somnul, privegherea, calitatea hranei și alte exerciții trebuiau să fie corespunzătoare vârstei. Studiul se desfășura pe baza unei programe, de unde nu lipsea Sfânta Scriptură cu istoriile, numele, povestirile și sentințele ei, care înlocuiau povestirile din mitologia greacă. Pentru strădania lor și răspunsurile bune, copiii primeau premii, căutându-se însă a nu li se stimula mândria, ci interesul față de învățătură. Pentru atitudini și fapte necorespunzătoare, ei erau pedepsiți, însă nu cu severitate, ci urmărindu-se permanent îndreptarea lor .
Grija pentru realizarea în bune condiții a unei solide educații creștine a tinerilor, precum și modul concret de realizare a acesteia, fac din Sfântul Vasile cel Mare un adevărat precursor al învățământului modern, dar mai ales al metodelor de pastorație a tinerilor pe care și Bisericile din prezent, de multe ori serios afectate de procesul de secularizare, sunt nevoite a le reconsidera și reactualiza, pentru a preîntâmpina și stopa fenomenul depărtării și înstrăinării tinerilor de Biserică și de modul creștin de gândire și viață.
- Tinerețea și dușmanii ei.
Este foarte clar că Mântuitorul Însuși, Sfinții Părinți și, prin ei, întreaga Biserică au fost în permanență preocupați de nevoile tinerilor și de mântuirea lor. Aceasta s-a întâmplat și pentru că tinerețea are riscurile și pericolele ei, izvorâte chiar din trăsăturile care o caracterizează: impetuozitate, naivitate, curiozitate, forță. Când este mai ispitit tânărul decât în tinerețe?
Încă de la crearea lui Adam, dușmanul neîmpăcat și neîmblânzit al omului, diavolul s-a strecurat în grădina ce-i fusese încredințată acestuia spre lucru și pază. El l-a ispitit pe tânărul Adam să se răzvrătească împotriva legii lui Dumnezeu. În ispita acestuia vor cădea apoi toți urmașii și de ea trebuie să fie conștienți și tinerii lumii secularizate de astăzi.
Prima cursă și cea mai mare pe care diavolul o întinde astăzi în lume este bagatelizarea prezenței sale. Mulți oameni au naivitatea de a spune că ei cred cu sinceritate în Dumnezeu, dar nu cred în existența diavolului. Aceștia sunt foarte departe de realitățile spirituale și religioase. Pe măsură ce ne apropiem de Biserică, de darurile și de acoperirea acesteia, diavolul nu se mai ascunde, ci încearcă să ne înspăimânte cu tot felul de greutăți venite de la trup, de la lume și chiar de la cei mai iubiți ai noștri. Ultima și cea mai groaznică ispitire este aceea când se arată el însuși cu înfricoșări. Aceasta însă o trăiesc numai cei încercați, atleții spiritului, care au trecut deja peste ispitele celelalte.
Niciun om nu este scutit de atacul diavolului pe tot parcursul vieții sale (Sf. Antonie cel Mare a zis: Niciun neispitit nu va putea intra în Împărărția cerurilor). Și Mântuitorul a fost ispitit pe Muntele Carantaniei și a respins toate cele trei încercări, deși se lăsase purtat ca un om, nu ca un Stăpân al creației, pe coama acelui munte sau pe aripa templului. A făcut aceasta în mod pedagogic. Astfel, creștinii pot conștientiza și se pot apăra de cele trei ispite esențiale, pe care Sfinții Bisericii le-au numit: pofta trupului, pofta ochiului și trufia vieții. Acestea sunt întinse sistematic de diavol, mai ales tinerilor, pentru care toate posibilitățile par și sunt deschise.
Primul dușman al tânărului este lumea, cu dulceața ei trecătoare și cu mirajul înșelător al distracțiilor. Tinerii trebuie să aibă înainte seriozitatea și sărăcia lui Hristos. Scriptura zice: Cel ce vrea să fie prieten cu lumea I se va face vrăjmaș lui Dumnezeu (Iacov 4,4). Pofta ochilor este mai actuală ca niciodată în acești ani în care orice imagine din cer și de pe pământ, din ape și din adâncuri poate ajunge la ochii noștri într-o secundă prin internet. Să nu uităm că nu toate sunt de folos, ba dimpotrivă, ne sunt dăunătoare.
Al doilea dușman este propriul nostru trup, findcă se luptă, din dorința sa pentru păcat, împotriva sufletului. Tinerii sunt pândiți de multe patimi trupești: desfrânarea, preadesfrânarea, păcatele împotriva firii, îmbuibarea, lenea, dependența de droguri, alcool, tutun. Trupul se face prieten al sufletului când vrea să postească, să se înfrâneze, să bată metanii, să privegheze și să caute curăția.
Al treilea dușman este diavolul. El este trufia în persoană. Trufia vieții se vede astăzi în imensele posibilități de a alege. Tânărul este pus în fiecare zi în postura de a alege și acest lucru, deși la început entuziasmează, cu vremea ajunge să obosească și să îmbolnăvească. El nu mai are ajutorul tradiției și nici al înțelepciunii celor maturi, căci tradiția este distrusă și disprețuită sistematic, iar cei maturi sunt la fel de neînțelepți ca și el.
Trufia se vede astăzi în agresivitatea cu care ne prevalăm de drepturi: drepturile omului, drepturile femeilor, drepturile minorităților, drepturile animalelor, etc. În toate acestea se vede disprețul și ura față de legile lui Dumnezeu.
Tânărul care învinge trupul și lumea poate să lupte ușor împotriva ispititorului diavol. Trebuie înarmare cu credință, răbdare și rugăciune. Toate acestea vor aduce darul smereniei, care face pe om să poată duce greutatea crucii sale, răstignindu-se față de lumesc și murind vieții păcatului.
Călăuzitor trebuie să fie pentru noi cuvântul Sf. Apostol Pavel, care zice: Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.
În acest sens, Biserica este cea care propune societății și tinerilor adevăratele valori, care merită și trebuie urmate în viață: credința, nădejdea și dragostea. Toate acestea sunt întrupate de sfinți, prin intermediul cărora tinerii și le pot însuși foarte ușor. Din ele derivă toate celelalte: sinceritatea, corectitudinea, încrederea, generozitatea, loialitatea, fidelitatea, castitatea, blândețea, înțelegerea, iertarea, compasiunea, altruismul. Pe toate le putem vedea ipostaziate în viețile sfinților, care sunt lucrătoare în vieților tinerilor pe tot parcursul istoriei.
Biserica este instituția cu cea mai mare credibilitate în societate, tocmai pentru că produce și promovează valori. Ea deține adevărul și de aceea, porțile iadului nu o vor birui. Tot de aceea, odată ce au făcut cunoștință cu Biserica și cu valorile ei, tinerii nu o mai părăsesc niciodată, ci o iubesc până la sacrificiu. Biserica este întemeiată pe sângele martirilor, pe moaștele lor, iar cei mai mulți dintre mucenici au fost tineri.
- Pastorația tinerilor.
Ortodoxia acordă Sfintelor Taine un loc important în iconomia mântuirii. Sfintele Taine se săvârşesc în cadrul cultului divin, al cărui scop este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare între Dumnezeu şi om.
Tinerii au nevoie de participare activă la viața parohială, în primul rând la cea liturgică.
Toate actele cultului au o dimensiune pedagogico-catehetică, dar au şi una educațională. Dacă orice act al cultului creştin şi împărtăşirea cu Sfintele Taine îl pregătesc pe tânăr pentru Împărăția Cerurilor, în egală măsură îl pregătesc şi pentru viața de aici, pentru o viață conformă cu principiile evanghelice şi ale moralei creştine. Din această dublă finalitate a participării tinerilor la lucrările sfințitoare ale Bisericii rezultă şi dimensiunea educativă a misiunii Bisericii în lume.
Sfintele Taine îl fac pe tânăr să fie mai responsabil, să-şi caute şi să-şi descopere menirea şi vocația lui.
Taina Mărturisirii are profunde implicații spirituale; este Taina care, pe lângă dimensiunile soteriologice, are şi unele dimensiuni educaționale, care vin să întregească actul pedagogic al instruirii, consilierii şi îndrumării tinerilor încă de la vârstă fragedă, de pe băncile școlii. Tinerii fără duhovnic nu vor putea să facă nimic, de aceea este esențială Spovedania încă din copilărie.
Și în privinta Tainei Împărtășaniei, tinerilor trebuie să li se facă cunoscute importanța și folosul primirii acestei Sfinte Taine, conștientizându-i, pe de o parte, că cel ce nu mănâncă Trupul și nu bea Sângele Domnului nu va avea viață veșnică, și, pe de altă parte, că cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și își bea. Și aici trebuie să știe cât de importantă este pregătirea, atât trupească, dar mai ales sufletească, necesară primirii acestei Taine, arătându-se totodată că prin împărtășirea credincioșilor din același Potir se întărește comuniunea cu cei vii și cu cei adormiți, participarea tainică la Trupul lui Hristos, ai cărui mădulare suntem.
Cultul ortodox, folosind bogata comoară de învățături ale Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții, antrenează puterile sufletești ale credinciosului tânăr spre Dumnezeu, Învățătorul nostru suprem.
Sfintele slujbe, prin simbolistica și puterea lor de sugestie, prin bogăția învățăturilor de credință și prin modelele pe care le înfățișează, reprezintă o metodă de cunoaștere a realității religioase pentru tinerii de toate vârstele. Cunoștințele dobândite prin ele le luminează mintea, iar puterea exemplului le mobilizează voința.
Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de viață religioasă și de cunoaștere a realității religioase. Ea este o școală a educației și desăvârșirii creștine. Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată și de prezența reală a Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. La Sfânta Liturghie tinerii își desăvârșesc imaginea pe care o au despre faptele și învățăturile Mântuitorului Hristos, dar mai ales despre lucrarea Sa răscumpărătoare, despre jertfa Sa și despre biruința asupra morții, prin Învierea Sa.
Sfânta Liturghie îl pregătește pe tânăr și pentru viața în comunitate, trezindu-i simțul solidarității umane, prin faptul că toți credincioșii se roagă unii pentru alții (nu doar pentru cei prezenți, ci și pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi, dar și pentru cei adormiți), rostesc Crezul, rugăciunile și cântările în comun.
Participarea tinerilor la viața liturgică și la cultul divin presupune și învățarea, inclusiv în cadrul catehezelor, a unor cântări religioase (colinde, cântări pascale, alte cântări din cadrul Sfintei Liturghii și a altor slujbe bisericești). Cântările religioase sunt însăși credința cântată și reprezintă o teologie practică. Scopul cântării este să dea textului o eficacitate mai mare, pentru ca, prin ea, credincioșii să fie mai ușor îndemnați spre rugăciune și dispuși a primi roadele harului prin Sfintele Taine.
Pastorația tinerilor constituie răspunsul comunității creștine față de nevoile acestora și împărtășirea darurilor unice ale tinereții către întreaga comunitate. Parohia, ca celulă a comunității creștine, este datoare să vină în întâmpinarea nevoilor și preocupărilor acestei vârste, prin natura ei deschisă spre tot ce este nou. Pastorația adresată tinerilor se bazează pe resursele și disponibilitatea comunității adulte, prin oferirea de oportunități de care aceștia au nevoie, pentru creșterea lor spirituală, dar pe care nu le pot accesa întotdeauna prin ei înșiși.
De asemenea, pastorația tinerilor este realizată împreună cu tinerii, întrucât aceștia au o responsabilitate uriașă, aceea de a îndeplini misiunea Bisericii. Pastorația realizată împreună cu tinerii înseamnă a le da acestora șansa de a participa activ la viața comunității. Aceasta este eficientă atunci când sunt implicați ei înșiși în activități dedicate slujirii celorlalți. Participarea la programe de consiliere împotriva consumului de droguri și a alcoolismului, implicarea în activități de catehizare a copiilor, organizare de conferințe și cursuri, acțiuni de ajutorare a bătrânilor, organizarea unor expoziții și spectacole de conservare a tradițiilor, constituie exemple de pastorație a tinerilor realizată chiar de tineri.
- Concluzii.
Tinerii în Biserică sunt o forță. Dacă va lipsi această categorie, vom avea o comunitate lipsită de vlagă, anostă și care nu va sufla duhul viu prin credincioșii săi.
Biserica, pentru că așa a învățat de la Mântuitorul și de la Sfinții Părinți, trebuie să îi iubească pe tineri. Comunitatea întreagă trebuie să le acorde o atenție deosebită.
Odată ce are parte de prezența lor, preotul, împreună cu toți cei din biserică, trebuie să îi ajute pe tineri să lupte cu dușmanii cei mai aprigi: lumea, trupul și diavolul.
Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, Patericele, Operele filocalice sunt izvoare de hrană pentru tineri, în lupta lor pentru curățirea de patimi.
Sfintele slujbe, catehezele, acțiunile filantropice, pelerinajele, activitățile gospodărești din biserică sunt mijloace active și foarte folositoare de pastorație a tinerilor.
Tinerii, fiind speranța Bisericii, sunt cei mai în măsură să apere ultimele redute ale creștinismului ortodox românesc: Biserica, școala și familia. Prin puterea și entuziasmul lor, misiunea noastră, a păstorilor devine mult mai ușoară.
Bibliografie:
Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., București, 2008.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre creșterea copiilor, E.I.B.M.B.O.R., București, 2001.
Ionuț Bursuc, Pastorația tinerilor ca misiune a Bisericii, Doxologia.ro.
John Marler și Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor din urmă, Ed. Sofia, București, 2002.
Preot Vasile Sorescu, Figuri, evenimente și locuri biblice, Ed. Vestala, București, 1995.
Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educație, Ed. Sofia, București, 2006.