Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul – personalitate de seamă în viața tipografiilor bisericești
Cel mai învățat și mai talentat mitropolit care a stat vreodată pe scaunul mitropoliei Țării Românești[1], bărbat de cinste, evlavios și împodobit cu virtuțile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească, Antim Ivireanul a rămas o icoană înconjurată cu evlavie și cu recunoștință pentru tot ce a înfăptuit în țara și Biserica Ortodoxă Română, împodobită cu nimbul muceniciei. Era, cum s-a spus, ,,o vistierie de daruri, ca un pom răsărit lângă izvoarele apelor”, menit de Dumnezeu pământului românesc, din Iviria lui îndepărtată Au prisosit în sufletul lui virtuți alese, un buchet făcut din toate talentele, o simfonie de inspirații și de melodii. N-a îngropat niciun talent și pe toți i-a înmulțit[2], fiind ,,singurul vlădică de mai multe ori artist”[3].
Datele pe care le cunoaștem astăzi despre Mitropolitul Antim, înainte de venirea sa în Țara Românească, au rămas tot sărace. Din izvoare sigure se știe că era de origine georgiană (din Iviria, denumirea veche a Georgiei). Părinții săi se numeau Ioan și Maria și el primise la Botez numele de Andrei. Anton-Maria del Chiaro, secretarul de limbă italiană al lui Constantin Brâncoveanu, l-a cunoscut personal pe Antim și ne-a lăsat despre el însemnări prețioase. El afirmă că era georgian de origine și că a căzut din fragedă tinerețe rob, probabil la turcii care invadau deseori Georgia, era înzestrat cu talente rare și a ridicat la perfecțiune arta tipografică. El însuși, în marea majoritate a cărților tipărite sau traduse, se numește fie ,,Antim Ivireanul”[4], fie ,,Antim, georgian de neam”[5], fie ,,Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”[6]. Aceasta dovedește, printre altele, că el nu și-a uitat niciodată țara sa natală și a căutat să-i sprijine ridicarea ei culturală, punând bazele primei tipografii naționale, produs al atelierelor tipografice românești. La rugămintea lui Vahtang al VI-lea, l-a trimis pe ucenicul său, Mihai Iștvanovici, în Georgia, unde, împreună cu colaboratorii săi, meșteri români și autohtoni, au tipărit prima carte georgiană: Evangheliarul în anul 1709, la Tbilisi.
Nu cunoaștem când s-a născut Antim și în care parte a Georgiei. Se știe de la Del Chiaro că numele său mirenesc de la botez era Andrei. Se presupune că în robie a învățat și a cunoscut, pe lângă limba sa maternă, greaca veche și cea nouă, turca, poate și araba, deși în epilogul Ceaslovului greco-arab din 1702 spune că ,,limba arăbească mi-e străină”. A cunoscut și slava veche și și-a însușit la perfecție limba română, pe care el o numea ,,limba dulce românească” și căreia i-a dat, prin Didahii ,,mlădiere, putere și lirism”[7].
Un capitol discutat din viața Mitropolitului Antim l-au constituit multă vreme împrejurările în care el a scăpat de robie, locul unde și-a însușit arta tipografică, în care acea să exceleze, și data venirii sale în Țara Românească. Aprofundările din ultimul timp datorate și cercetătorilor gruzini par să lămurească aceste aspecte mai puțin cunoscute ale vieții sale mult frământate.
Pornindu-se de la o scrisoare a Patriarhului Dositei al Ierusalimului[8], cu sediul la Constantinopol, adresată catolicosului Georgiei, în care i se plângea că n-are cine să-i traducă în limba greacă scrisorile ce i le trimite, și ,,de mii de ori v-am rugat să ne trimiteți un sclav pe care să-l educăm și să-l învățăm ca să ne ajute la corespondența noastră”, pare că lămurește în ce scop a fost răscumpărat Antim din robie și cu ce s-a ocupat mai bine de un sfert de veac. El, care, în afară de limba maternă, stăpânea și pe cea grecească, a fost răscumpărat în perioada când patriarhia din Ierusalim era la Constantinopol și avea nevoie de un om care să traducă din georgiană. În timpul șederii sale, datorită talentelor și a uimitoarelor sale energii, de care avea să dea dovadă în activitatea pe care a desfășurat-o în Țara Românească, a impresionat pe cei din jur cu arta sa de caligraf, sculptor, desenator și lucrător în broderie. La Constantinopol a ajuns prin muncă și la oarecare stare materială, căci în conflictul ce s-a ivit între el și Brâncoveanu în anul 1712, găsește prilejul să-i amintească voievodului că nu nevoile l-au adus în Țara Românească și nici dorința de parvenire: ,,Eu aici în țară n-am venit de voea mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă…”
Aceste fapte îndreptățesc să se creadă că Antim a venit în Țara Românească din patriarhia Ierusalimului, atunci cu sediul în Constantinopol, la recomandarea Patriarhului Dositei, adresată lui Constantin Brâncoveanu. Ierarhul a petrecut mult timp la București și avea, cum arăta Nicolae Iorga, ,,rolul de supraveghetor al credinței, de organizator al silințelor pentru cultură, de sfetnic ascultat în cele religioase”[9]. Probabil că Dositei l-a convins pe Brâncoveanu să folosească serviciile lui Antim în planurile sale de înviorare a culturii românești, care coincideau și cu planurile lui de difuzare a culturii grecești în toată lumea ortodoxă.
Din Constantinopol, mai verosimil ni se pare ca Antim să fi venit mai întâi la Iași, unde fusese înființată tipografia grecească la mănăstirea Cetățuia, în 1680, cu cheltuielile neobositului ierarh, care, împreună cu patriarhul Partenie al Alexandriei, a vizitat Iașul și pe mitropolitul Dosoftei al Moldovei. Presupunem că în jurul acestei date, Antim a ajuns să lucreze în cadrul tipografiei puse sub conducerea ieromonahului Mitrofan, ajuns mai târziu episcop la Buzău (1691-1702), ajutând la ornamentarea cărților. Aici ar fi putut învăța arta tipografiei și tot aici ar fi putut studia limbile slavonă și română.
La Iași, Antim îl va fi cunoscut și pe mitropolitul Dosoftei și va fi fost mișcat de patriotismul operei sale culturale pentru românizarea cultului în Biserica Moldovei și va fi fost și el câștigat pentru această luptă pe care o va desfășura în Țara Românească. Amintim că la București, în 1694, Antim a tipărit o Psaltire ,,care e, practic, identică cu cartea lui Dosoftei din 1680, prezentând foarte puține modificări”[10]. Argumentarea adusă de Dosoftei în prefața Liturghierului său din 1679 în Cuvânt deꞌpreună către toată seminția românească pentru justificarea slujirii liturghiei în limba română este întocmai folosită și de Antim în prefața Evhologhionului tipărit la Râmnic în 1706, care cuprinde în primul volum Liturghierul[11]. Cei doi ierarhi cărturari se găsesc astfel uniți prin opera lor, închinată culturii și Bisericii Ortodoxe Române, prin care se desăvârșea inițiativa diaconului Coresi.
Considerăm că, dacă Antim s-a aflat în Moldova, nu este imposibil să fi venit acolo împreună cu Mitrofan sau să fi fost chemat de acesta ulterior. Ajuns la București, el și-a început activitatea la tipografia mitropoliei înființată în anul 1678, condusă de episcopul moldovean Mitrofan al Hușilor, refugiat la curtea lui Brâncoveanu. În vara anului 1691, acesta este numit episcop al Buzăului, iar lui Antim i se încredințează conducerea tipografiei de la București, ajunsă ,,Tipografia domnească”. Cum Mitrofan transferase o parte din utilajul tipografiei la Buzău, Antim repune tipografia în stare de funcționare. În octombrie 1691, el scoate de sub teascuri prima carte: Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon[12], în traducerea grecească modernă a lui Hrisant Notara, nepotul lui Dositei și urmașul său în scaunul patriarhiei de Ierusalim; cu acesta Antim va avea legături toată viața, când bune, când mai rele. Dacă viitorul mitropolit a venit în țară monah sau a primit cinul monahal în Țara Românească, părerile sunt împărțite[13].
Fapt este că, în cei 26 de ani petrecuți în Țara Românească, modestul și străinul ieromonah Antim avea să se identifice cu aspirațiile și năzuințele țării sale adoptive, devenită a doua sa patrie, să depună toate eforturile, priceperea și talentele sale multiple în slujirea și ridicarea ei pe scara culturii, în eliberarea ei de sub dominația otomană, până la supremul sacrificiu al vieții. Pentru a înțelege mai bine contribuția operei sale, va trebui să avem în vedere starea lucrurilor din Țara Românească în jurul anului 1700.
Întinsele latifundii ale familiilor boierești, în frunte cu aceea a Cantacuzinilor, condamnau țărănimea aservită la sărăcie și exploatare fiscală. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, numărul birurilor se ridicase la patruzeci și două, iar cei care nu puteau plăti, ca să scape de urmărire, fugeau de pe moșii și astfel satele se băjeneau. Principala cauză a fiscalității excesive din timpul acestui domnitor au constituit-o cererile nenumărate de bani și provizii ale turcilor, impuse de criza politică și economică de după despresurarea Vienei. La aceste cumplite greutăți se suprapuneau și abuzurile aparatului fiscal folosit de Brâncoveanu, corupția și viața morală scăzută.
Toate aspectele negative ale societății românești din acest timp aveau să se oglindească în opera lui Antim Ivireanul. El le va critica fără menajament de la înălțimea amvonului celor două catedrale, de la Târgoviște și de la București, în vestitele lui Didahii, cu dorința de a le îndrepta, căci „într-acel jug ce trageți voi, trag și eu”.
Sub aspectul cultural, epoca lui Brâncoveanu, care reprezintă punctul culminant al unei evoluții de două veacuri, înfățișează o interesantă încrucișare a două influențe diferite: una venită direct din Occidentul catolic și romanic: influența italiană, iar alta venită din sud-răsăritul ortodox: influența grecească. În timpul lui Constantin Brâncoveanu, Țara Românească ajunge focarul din care radia lumina culturii în tot Orientul ortodox, aflat sub apăsarea musulmană.
Sub aspectul național, în artă, în arhitectură, în pictură, epoca aceasta a creat un stil propriu, stilul brâncovenesc.
Din câte cunoaștem, începuturile vieții lui Antim Ivireanul în Țara Românească au fost modeste și munca lui destul de dificilă și de îndelungată. Dintre activitățile lui numeroase, în care a strălucit ca nimeni altul, una mai ales se împletește cu întreaga lui viață, aceea de tipograf. El rămâne, alături de Coresi, cel mai mare tipograf al culturii noastre medievale.
A tipărit sau a supravegheat imprimarea a șaizeci și patru (șaizeci și cinci) de cărți de diferite mărimi. Sunt lucrate de el treizeci și opt de volume. Celelalte, de ucenicii săi: ipodiaconul Mihai Iștvanovici, Gheorghe Radovici și ieromonahul Dionisie Floru. După limbă, treizeci de cărți s-au tipărit în grecește, douăzeci și patru în românește, una în slavonește, opt în câte două limbi-din care: cinci slavo-române, două greco-arabe, una greco-română-și altele în trei limbi: greacă, slavonă și română. Antim are patru lucrări ale lui, la zece le-a scris predosloviile, pentru cinci a întocmit versurile, la șase a scris cuvântul de iertăciune de la sfârșit, iar șase cărți sunt traduse de el în limba greacă. Șase volume au fost tipărite cu cheltuiala lui Antim, cinci cu blagoslovenia sa, iar zece, date de pomană cititorilor.
După cuprins, tipăriturile lui Antim se grupează în: cărți pentru întărirea Ortodoxiei și combaterea calvinismului și a catolicismului, de slujbă bisericească, de îndrumare religioasă și filosofică și cărți populare.
După criteriul nevoilor, aceste opere au căutat să răspundă cerințelor lăuntrice ale neamului românesc și problemelor externe ale țării. Strădaniile domnitorului și ale neobositului mitropolit urmăreau să aducă în cuprinsul graiului și al cugetării românești marile valori ale gândirii timpului, îndeosebi pe cele religioase. Prin ele se deschid larg căile traducerilor, înnoirii culturii și șlefuirii limbii. Prin cărțile românești date la lumină, înzestratul ierarh a pus temeliile vechii noastre limbi bisericești.
Tălmăcirile în românește ale Mitropolitului Antim au subminat în mare parte curentul slavon, predominant în cancelariile și în Biserică până în veacul al XVII-lea, și apoi pe cel grecesc de la curțile Cantacuzinilor și ale lui Brâncoveanu. Antim Ivireanul a iubit cu împătimire tiparul și solul său: cartea. Le-a închinat vistieria darurilor sale. A practicat acest meșteșug sub toate aspectele și s-a pregătit pentru toate măiestriile pe care le cere. Despre tipar și roadele lui are această înaltă părere: „Slăvitul meșteșug al tipografiei să nu fie folosit împotriva Bisericii și Legii, ci pentru folosul țării”.
Între anii 1694-1701, pentru meritele sale dovedite ca tipograf și ieromonah, Antim avea să fie mutat la Snagov ca egumen, unde, pe lângă treburile de gospodărire a domeniilor mănăstirii, a pus bazele unei mari tipografii, cu posibilități de imprimare în mai multe limbi, tipografie independentă de cea bucureșteană. Cea mai mare parte a utilajului, inclusiv turnarea literelor, era construită de mâna sa de artist. Aici, Antim a inițiat o școală de imprimerie, care a împământenit pentru totdeauna acest meșteșug la noi. În ea s-au format cei trei mari conducători de tipografii de mai târziu: Mihail Ștefanovici (sau Iștvanovici), Gheorghe Radovici și Dionisie Floru. De la ei au deprins meșteșugul numeroși tipografi întâlniți în tot veacul al XVIII-lea, la București, la Râmnic și la Buzău. La Snagov au fost tipărite un număr de paisprezece cărți: șapte în limba greacă, patru românești, una slavonească, una greco-română, una greco-arabă. Cartea grecească avea preponderența numerică, urmare a influenței culturii grecești exercitate de ierarhii greci de la curtea lui Brâncoveanu.
După plecarea lui Mihai Iștanovici în Ardeal, trimis de Constantin Brâncoveanu să tipărească la Alba Iulia cărți în apărarea Ortodoxiei românești, Antim publică, în 1699, în limba greacă, o Mărturisire ortodoxă, la îndemnul și cu cheltuiala acestui domnitor, ca răspuns la propaganda romano-catolică. Cu același scop se răspândește în limba română Cartea sau lumina cu drepte dovediri, din dogmele Bisericii Răsăritului asupra dejghinării papistașilor, descoperită și așezată de prea învățatul ieromonah Maxim Peloponniseanul…, de smeritul întru ieromonului Antim Ivireanul, pentru ca să ne dea în dar pravoslavonicilor.
Sub supravegherea lui Antim, la începutul anului 1700, Gheorghe Radovici tipărea la Snagov, în limba română, Învățăturile creștinești foarte de folos acum întâi scoase de pre limba grecească pre limba românească… Lucrarea a fost tradusă de ieromonahul Filothei sin agăi Jipei „ot mitropolie”, care a tradus și Floarea darurilor, tipărită la Snagov „de smeritul ieromonah Antim Ivireanul”.
Ieromonahul Filothei, contemporan cu Antim Ivireanul, „se numără printre luminătorii neamului românesc de la sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea”. El este muzicianul care a contribuit la triumful cântării românești în Biserică, prin compunerea primei Psaltichii românești în 1713, cu îndemnul și cu binecuvântarea mitropolitului Antim Ivireanul.
Din 1701, Antim se strămută la București, unde își va relua activitatea de tipograf întreruptă cândva, deși va continua să funcționeze ca egumen al Snagovului, atestat până la 21 mai 1704. Cauzele care au dus la plecarea lui de la Snagov, fără să fi renunțat formal la egumenat, nu ne sunt cunoscute. Cu plecarea lui Antim, va înceta și funcționarea tipografiei de aici. Activitatea neîntreruptă la tipografia mitropoliei până în 1705 constituie a doua cotitură a vieții lui: „aceasta este perioada unei rodnice activități tipografice și artistice, este perioada în care pregătirea sa culturală și teologică s-a dezvoltat ulterior, este perioada în care a căpătat încrederea deplină a domnului, a curții și a tuturor învățaților, greci, mai ales, trăitori în preajma lui Constantin Brâncoveanu.[14]
În acești ani de strădanii la București (1701-1705) tipărește cincisprezece cărți: unsprezece în limba greacă, apărute sub influența curentului grecesc de la curte, două românești, una slavo-română și una greco-arabă.
Munca pe care Antim Ivireanul a desfășurat-o atât la București, cât și la Snagov, calitățile sale deosebite de teolog învățat și artist, împrejurările care au dus la demiterea episcopului Ilarion de la Râmnic, acuzat de simpatie față de catolici l-au făcut să fie ales episcop al Râmnicului, fără ca el să fi gândit sau să fi urmărit această demnitate. În ziua de 17 martie 1705, Antim a fost hirotonit episcop al Râmnicului, în București, de către mitropolitul Teodosie și de către alți arhierei aflați atunci în capitală. Mutându-se imediat la Râmnic, noul ierarh și-a luat cu el și utilajul tiparniței de la Snagov, „rodul muncii sale”, pentru secțiile greacă și română. Pentru secția arabă, teascul fusese dăruit în 1704 patriarhului Antiohiei, Atanasie al IV-lea Dabbas, care l-a instalat în orașul Alep, din Siria.
Ca episcop, nu era ușor să redreseze o eparhie unde propaganda catolică își câștigase teren, pentru care motiv și fusese depus înaintașul său. A trebuit să întărească disciplina în rândul clerului și în mănăstiri, să ridice nivelul de pregătire a slujitorilor, să desfășoare o activitate pastorală atât la centru, cât și în cuprinsul eparhiei. Se zidesc biserici noi, altele se restaurează, se înfrumusețează cu picturi inspirate din trecutul istoric. Pretutindeni va fi trebuit să fie „ostenitoriu Kir Antim, episcopul Râmnicului”, așa cum o arată pisania din pridvorul mănăstirii Cozia lui Mircea cel Bătrân, care a fost pictată din nou și i s-a adăugat pridvorul în 1706-1707. Ostenitor va fi fost și la Cotmeana, metohul Coziei, ca și la mănăstirea Govora, unde i se păstrează portretul, la Fedeleșoiu, metohul Coziei, unde i se păstrează de asemenea portretul. La acestea și la altele a fost cu îndemnul, cu prezența și cu osteneala sa[15]. Documentele episcopiei Râmnicului vorbesc despre grija întâistătătorului ei pentru mărirea averilor episcopiei, prin cumpărări de pământuri, vii, mori și păduri, din veniturile cărora se reparau și se înfrumusețau cu picturi biserici, iar altele se zideau din temelii[16].
Fapt important, cunoscut astăzi, la Râmnicu Vâlcea în 1705, episcopul Antim Ivireanul deschide o „școală de pomană”-adică gratuită, pentru copii, pentru care aduce ca dascăl pe ardeleanul Ivan Făgărășeanul, de la școala din Câmpulung. Când ajunge mitropolit, înființează o a doua „școală de pomană” în acest oraș, folosind pe dascălul amintit[17]. Și la ctitoria sa, mănăstirea „Toți Sfinții”, înființează școală pentru copii și de pregătire a viitorilor preoți, de doi și patru ani. Înființarea, la vremea sa, a trei școli pentru copii cu învățământ gratuit era o operă unică în învățământul românesc. Trebuie să recunoaștem astăzi că el este cel care a pus începutul învățământului școlar gratuit în Țara Românească, și acesta este unul din marile merite ale mitropolitului Antim, cunoscut abia în timpul din urmă.
Cea mai bogată activitate o desfășoară Antim la Râmnic, în cei „trei ani fără două luni”, tot ca editor și tipograf.
Prima carte, apărută în septembrie 1705, în limba greacă, a fost Tomul bucuriei, o lucrare de doctrină ortodoxă și de combatere a învățăturilor romano-catolice. Cheltuielile au fost suportate de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, iar tipărirea cărții în șapte sute nouăzeci și două de pagini, cu patruzeci de rânduri pe pagină, a fost făcută de „prea învățatul episcop al Râmnicului, domnul Antim din Ivir”. Această culegere de texte, „ce combăteau primatul papal, a dus la stingerea definitivă a focarelor schismatice”.
Pe lângă pericolul prozelitismului catolic, cu urmări atât de grele mai ales pentru românii din Transilvania, o primejdie pentru limba română o reprezenta atunci și „puzderia de cărți grecești tipărite la București, la Snagov”, ca și acum la Râmnic, de neobositul episcop Antim. El va înțelege acest pericol „ce amenința pe români și va pune stavilă acestor tendințe. Nu luptase oare și Georgia, cu sute de ani mai devreme, pentru aceeași cauză? Antim cunoștea nevoile poporului și se va face ecoul păstoriților săi: va tipări în românește cărțile capitale de slujbă bisericească, multe dintre ele pentru prima dată”. De aceea, el are marele merit că, prin cărțile românești date la lumină, începând de la Râmnic, „a pus temelia vechii noastre limbi bisericești”.
În timpul scurt cât a stat la Râmnicu Vâlcea-doi ani și zece luni-, el a făcut din reședința episcopiei „un focar de lumină și un centru de cultură religioasă și națională”.
Activitatea de la Râmnic este întreruptă din nou și o altă cotitură în viața lui Antim avea să-l ducă pe treapta cea mai înaltă a ierarhiei bisericești, aceea de mitropolit al Ungrovlahiei, vreme de peste opt ani, în care desfășoară de asemenea o activitate prodigioasă. L-au adus la această demnitate meritele sale personale și înaltul prestigiu de care se bucura în țară și în tot Orientul ortodox.
Bătrânul mitropolit Teodosie, care a murit la 27 ianuarie 1708, a lăsat cu limbă de moarte ca scaunul său să fie încredințat episcopului Râmnicului, Antim Ivireanul. Într-adevăr, soborul vlădicilor, care cuprindea pe Patriarhul Ierusalimului, Hrisant Notara, pe Patriarhul Alexandriei, Gherasim Palladas, aflați atunci la curtea lui Constantin Brâncoveanu, împreună cu egumenii mănăstirilor, cu boierii chemați, între care Cantacuzinii ocupau primele locuri, cu asentimentul voievodului Constantin Brâncoveanu, au ales ca mitropolit pe Antim al Râmnicului.
Primindu-se confirmarea alegerii din partea Patriarhului Ecumenic Ciprian, la 21 februarie 1708 i s-a făcut „strămutarea” canonică de la episcopia Râmnicului în scaunul mitropolitan, iar a doua zi, în Duminica Ortodoxiei, a fost instalat sărbătorește în scaunul de mitropolit al Țării Românești[18]. După slujba de la mitropolie, relatează Radu Greceanu, Constantin Brâncoveanu „au trimis pre dumnealui Ștefan Cantacuzino, marele postelnic, cu carâta cea frumoasă domnească și cu alai frumos la sfânta mitropolie, de l-au procalisit (l-au poftit) să vie la curte, pe carele, aducându-l pre scara cea mare, pen divan, s-au împreunat cu măria sa vodă, sărutându-i măria sa mâna și făcându-i orație de păstoria ce i s-au dat”.
La urările lui Brâncoveanu, mitropolitul Antim a răspuns printr-o cuvântare în limba română, păstrată în fruntea tuturor manuscriselor Didahiilor, „plină de poezie și de patos, izvorâtă din căldura elocinței sale, înălțătoare și elocventă, cum niciun mitropolit nu mai rostise alta în românește, până atunci”[19]. Cuvântarea era mărturisirea unui crez al vieții sale dăruită slujirii lui Dumnezeu și păstoriților săi, ca și cuvântul unui apostol.
Pornind de la textul Sfintei Evanghelii de la Matei 4,19: „Veniți după Mine și vă voi face pre voi pescari de oameni”, Antim arăta cu smerenie că nu meritele sale l-au ridicat, ci Dumnezeu l-a rânduit și l-a pus „om mic fiind și smerit”, păstor mic, „Dumnezeu n-au căutat la micșorarea și netrebnicia mea, nu s-au uitat la sărăcia mea și la streinătatea mea, n-au socotit prostia și neștiința mea, ci au căutat la bogăția și noianul bunătății sale și au acoperit de cătră oameni toate spurcăciunile și fărădelegile mele, carele sunt mai multe decât perii capului mieu și decât nisipul mării și m-au înălțat, nevrednic fiind, la această stepenă și mare vrednicie a arhieriei. Și m-au trimis la dumneavoastră să vă fiu păstor, părinte sufletesc, rugător cătră Dumnezeu pentru buna sănătatea și spăseniia dumneavoastră și a cinstitelor dumneavoastră case purtători de grijă la cele ce ar fi spre folosul mântuinții și să vă fiiu de mângâiere la scârbele robiei cei vavilonești a lumii aceștiia, ca Ieremiia norodului lui Dumnezeu și ca Iosif, al unsprăzecile fecior al patriarhului Iacov, egiptenilor; și dinpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate câte va aduce ceasul și vremia, pentru care lucru am datorie să priveghez cu osârdie și fărꞌ de lene, ziua și noaptea și în tot ceasul, pentru folosul și spăseniia tuturor de obște, învățându-vă cu frica lui Dumnezeu, pre calea cea dreaptă.
Și dumneavoastră încă aveți datorie, cele ce veț cunoaște că vă învăț, fărꞌ de fățărie și fărꞌ de vicleșug, vă îndemn să le primiți și să le faceț, pentru folosul cel sufletesc al dumneavoastră și să vă supuneți ascultării, că acea ascultare ce o faceți mie, o faceți lui Hristos…”.
Mitropolitul Antim se smerea pentru marea sa chemare în fața lui Dumnezeu, dar ținea să atragă atenția celor de față ce datorie le revenea, fără menajamente, față de el, ca arhiereu al lui Hristos. De aceea le-a vorbit în limba română, limba poporului pe care avea să-l păstorească.
„Scârbele robiei cei vavilonești a lumii acesteia”, la care se referea, erau pentru Țara Românească, unde Mitropolitul Antim fusese trimis de Dumnezeu ca proorocul Ieremia, opresiunea turcească. Ca și acesta s-a dus în robie, departe de țara sa și a fost omorât; Antim își proorocea sfârșitul vieții sale.
Activitatea și opera sa ca mitropolit este bogată și variată și despre ea și autorul ei s-au scris studii, s-au întreprins cercetări atât în țară, cât și în străinătate, constituind încă obiect de aprofundare, fără ca să se poată spune că a fost epuizată. Vom reține în esență înflăcăratul său patriotism și recunoștința păstrată în inimă, atât pentru Țara Românească, patria sa adoptivă care l-a primit cu dragoste și căldură, cât și pentru țara sa natală, Iviria, pe care n-a uitat-o până la moarte. Aici, în Iviria, trimite pe cel mai bun tipograf, împreună „cu ucenicii săi”, să ducă utilajul necesar înființării unei tipografii, prima de acest fel la Tbilisi (1709), poate la cererea regelui Vahtang al VI-lea, adresată lui Constantin Brâncoveanu. Ea va lucra în Tbilisi până în anul 1722, fiind condusă de georgieni, ucenici ai lui Mihai Iștvanovici.
Pentru Țara Românească, Mitropolitul Antim și-a dovedit patriotismul în mai multe împrejurări, care aveau să-l ducă până la sacrificiul vieții. Hrisant Notara (1707-1731), eruditul Patriarh al Ierusalimului, care se afla în Țara Românească și luase parte la alegerea lui Antim ca mitropolit, ținând seama de poziția și de influența sa pe lângă Constantin Brâncoveanu, a căutat, în mod abuziv, să profite și aici, după cum profita în Moldova, ca mănăstirile și bisericile închinate patriarhiei Ierusalimului să depindă exclusiv de ea, iar Patriarhul Hrisant, să fie socotit deplin stăpânitor atât în treburile bisericești administrative, cât și în cele religioase. Printr-o scrisoare sinodală, din decembrie 1709, Patriarhul Atanase al Constantinopolului aprobase cererea acestuia ca „toate mănăstirile lui patriarhicești și bisericile și metocurile aflătoare în eparhiile Ungrovlahiei și Moldovlahiei să le aibe dânsul (=Hrisant) sub stăpânirea și conducerea sa…și să nu se mai pomenească, împreună cu al său, niciun alt nume, nici acela al ierarhului locului”[20].
Dacă mitropolitul Ghedeon al Moldovei (1708-1725) acceptase umil situația aceasta, Antim Ivireanul a socotit-o imixtiune anticanonică și s-a plâns direct Patriarhului Ecumenic împotriva lui Hrisant Notara. În scrisoarea sa, Antim nu recunoaște existența unor mănăstiri supuse altei ierarhii decât aceleia a mitropoliei Țării Românești: „ …Și mai de râs este să zici că se găsesc în Ungrovlahia mănăstiri supuse patriarhului de Ierusalim sau altui patriarh… Fiindcă nici n-au fost vreodată, nici nu vor fi în Ungrovlahia mănăstiri supuse vreunui patriarh dintr-o eparhie străină, ci toate acestea se află sub cârmuirea noastră. Într-însele, și când săvârșim Jetrfa cea fără de sânge numai noi ședem, în sfințitul scaun, iar nu și patriarhul din Ierusalim…”.
Atitudinea lui Antim Ivireanul, cum arăta N. Iorga, are și un rol național. El era apărătorul independenței bisericești a țărilor noastre. „Niciodată, subliniază N. Iorga, unui patriarh nu i s-a vorbit de un mitropolit român în această formă. Este una din cele mai splendide piese ale rezistenței pe care Biserica noastră a opus-o tuturor încercărilor”[21]. În același timp trebuie să recunoaștem și prima mare acțiune pentru afirmarea autonomiei Bisericii din Țara Românească.
Strălucitul ierarh, trecând peste interesele și relațiile sale personale cu Patriarhul Hrisant Notara, a apărat drepturile Bisericii pe care o păstorea și, în același timp, și libertatea țării, într-o problemă care avea și implicații politice. În timp ce Hrisant servea ca omul și emisarul turcilor pentru o împăcare cu Rusia, Antim „se situa în fruntea politicii duse de boierii patrioți în vederea scuturării jugului otoman” și împotriva turcilor care au adus ca domnitor în Țara Românească din Moldova pe Nicolae Mavrocordat, din a cărui poruncă a fost ucis și marele mitropolit în cursul lunii septembrie 1716. Aversiunea lui Antim Ivireanul față de stăpânirea otomană și lupta pe care el a dus-o sub diferite forme împotriva împilării lor, până la sacrificiul vieții sale, o înțelegem numai prin prisma patriotismului lui devotat față de țara și poporul român, ca și față de Georgia, devastată de atâtea ori de turci, o victimă a lor fiind și el, răpit și dus în robie.
În cele două încercări de a scutura jugul turcesc, prin colaborarea cu Petru cel Mare în lupta de la Stănilești din 1711 și prin apropierea de austrieci în 1716, Antim Ivireanul a avut un însemnat rol, care l-a dovedit un mare patriot.
Atitudinea favorabilă pe care a avut-o Mitropolitul Antim împreună cu o parte din boierii lui Constantin Brâncoveanu față de armata rusă și de Petru cel Mare, în care vedeau pe adevărații eliberatori ai creștinilor din sud-estul Europei, și trecerea cavaleriei spătarului Toma Cantacuzino, vărul domnitorului, de partea armatelor rusești și moldovenești[22], au creat o situație grea lui Constantin Brâncoveanu față de turci, care l-au bănuit de hainire… Pentru a preîntâmpina unele învinuiri ce i se puteau aduce, domnitorul, prins și de intrigile unor adversari ai Mitropolitului Antim, cum era episcopul Mitrofan de Nisa, cu complicitatea lui Hrisant Notara, a hotărât să-l înlăture din scaunul mitropolitan, ca pe principalul părtaș la complotul lui Toma Cantacuzino. În acest scop, domnitorul i-a cerut, prin duhovnicul său, să demisioneze de bună voie, căci în caz contrar va fi nevoit să-l scoată cu sila. Mitropolitul Antim, prin două apărări magistrale prezentate voievodului în zilele de 13 ianuarie și 3 februarie 1712, în care face apel la sprijinul de dreptate al acestuia și pe care îl sfătuiește „să nu se pripească nici în cele ale domniei”, l-a determinat să renunțe la ideea de a-l înlocui.
Cu toate grijile și problemele ridicate de conducerea mitropoliei și cu toate necazurile întâmpinate, acest ierarh n-a dat însă uitării meșteșului lui drag, tiparul. Era în sufletul lui dorința arzătoare de a răspândi lumina, căci neștiința este cauza tuturor relelor, considera el. Cartea tipărită și cuvântul de învățătură rostit de la amvon i-au stat la îndemână și le-a folosit ca nimeni altul.
Ceea ce însă îl amăra cel mai mult era nepregătirea, nepriceperea și lipsa de zel pastoral al preoților cu care lucra. „Ca între celelalte scârbe ce am, de mă rănesc la inimă, iaste aceasta cea mai grea de mă întristez și mă mîhnesc mai mult, că văd între preoții miei atâta prostie, atâta neînvățătură și atâta nedumireală, cât cunosc că nu puteți face vreun ajutoriu sau vreun folos ticăloasei turme”. Pentru îndreptarea acestor stări de lucruri, Mitropolitul Antim a scris însuși special trei broșuri pe care le-a tipărit și le-a trimis tuturor preoților de mir, cu dispoziția aplicării întocmai a îndrumărilor în activitatea lor pastorală.
În timpul lui Constantin Brâncoveanu, Țara Românească se găsea angajată în apărarea întregului front al Ortodoxiei, atacată și de catolici și de calvini. Stegarul luptei este Mitropolitul Antim, care dă la lumină cărți pentru edificarea clerului și a credincioșilor dreptmăritori.
Pe lângă operele tipărite în timpul vieții, de la Mitropolitul Antim au rămas și un număr de manuscrise, care s-au publicat foarte târziu:
- Cronograful ilustrat, intitulat: Chipurile Vechiului și Noului Testament, adecă obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în „Sfânta Scriptură”… Târgoviște, 1709.
Manuscrisul este o istorie ilustrată a Bibliei, în care elementele de genealogie biblică sunt îmbinate și cu date de istorie greco-romană. Valoarea manuscrisului constă și în numărul impresionant de imagini, cinci sute trei portrete în medalion, executate de mâna lui Antim, sau a unui zugrav de profesie, legate între ele prin fâșii asemeni unui arbore genealogic, portrete ale strămoșilor lui Hristos, urcând până la Adam. Este „una din cele mai prețioase opere iconografice din Europa răsăriteană”.
- Așezământul mănăstirii Tuturor Sfinților (Învățături pentru așezământul cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinților), considerat și testamentul Mitropolitului Antim, este datat din 1713, aprilie 24, „în care an s-au început zidirea bisericii” (Antim, 1713-1715). Manuscrisul, aflat în Biblioteca Academiei Române, a fost copiat, sub forma cunoscută astăzi, după 15 martie 1716 de Nicolae Ierei, și cuprinde în scris obligațiile pe care aveau să le urmeze cei ce vor chivernisi mănăstirea după moartea ctitorului. Dispozițiile testamentare se referă, în majoritatea lor, la ajutorarea săracilor și a străinilor, ca și la unele probleme de ordin cultural.
Tot ceea ce acest strălucit ierarh realizase prin truda sa de 25 de ani, cât a trăit în Țara Românească, a investit în monumentala sa ctitorie, unde dorise să i se odihnească și trupul după trecerea la cele veșnice. În ea ne-a lăsat întrupat talentul său artistic de mare sculptor și arhitect. În ansamblul monumental, coloanele bisericii, ușile și portalul „depășesc orice realizare artistică în acest domeniu din țara noastră”.
- Predicile sau Didahiile-după denumirea grecească, pe care Mitropolitul Antim le-a ținut la unele Duminici și sărbători mari în timpul păstoriei sale, fie la București, fie la Târgoviște. Cu această operă el a înzestrat cultura românească cu cea mai înaltă expresie a cuvântului rostit până la acea dată, „operă care îl așează printre cei mai mari oratori bisericești ai tuturor timpurilor”, cu nimic inferior clasicilor din Apus: Bossuet, Bourdaloue, Fléchier, Massillon, Ilie Miniat, fără să se fi inspirat din predicile acestora.
Mitropolitul Antim are meritul de a fi „la noi, ortodocșii români, întemeietorul oratoriei religioase”. Predica sa este o predică trăită și gândită, compusă și așezată cu răbdare pe hârtie după regulile omileticii și expusă cu convingere, o predică elaborată cu înaltă competență.
Cum se afirmă, „opera manuscrisă a lui Antim Ivireanul, tipărită destul de târziu, este mai prețioasă decât cea tipărită în vremea lui”.
Recunoaștem astăzi că opera tipărită, ca și cea rămasă în manuscrise, îl arată ca patriot până la sacrificiul vieții sale, luptător angajat pentru triumful deplin al limbii române în Biserică și pentru respectarea autonomiei ei, educator al clerului și credincioșilor, predicator cu duhul apostolic și mare cruciat al întregii Ortodoxii.
Bibliografie
- Cartojan, ,,Istoria literaturii române vechi”, vol. III, București, 1945, p. 219; Antim Ivireanu ,,Opere”, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, 1972, p. V
Prof. Teodor M. Popescu, ,,Antim Ivireanul, apostol și mucenic al dreptei credințe”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 853-863
- Dobrescu, ,,Viața și faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei”, București, 1910, p. 6
În: ,,Evanghelia” tipărită la Snagov în 1697, în ,,Psaltirea” și în ,,Liturgia” tipărite la Tîrgoviște în anii 1710 și 1713 (la Gabriel Ștreampel, ibidem, p. 417)
În: ,,Psaltirea grecească” tipărită la Snagov în 1700 și în ,,Eortologhionul grecesc” al lui Sevastos Chimenitul, tipărit la Snagov în 1701
În: ,,Liturghierul greco-arab”, tipărit la Snagov în 1701 și în ,,Ceaslovul” tipărit la București în 1702
Mitr. Firmilian, ,,250 de ani de la moartea mitropolitului Antim Ivireanul”, în ,,Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 764
- Ioselianu, ,,Epistola Patriarhului Ierusalimului, Dositei, în Georgia”, 1866, la Fanny Djindjihașvili, ,,Antim Ivireanul, cărturar umanist”, Iași, 1982, p. 72
- Iorga, ,,Istoria literaturii românești”, vol. II. De la 1688 la 1780, ed. A II-a, București, 1928, p. 48, unde se arată contribuția marelui ierarh la această aducere. Vezi și Pr. Niculae Șerbănescu, ,,Mitropolitul Antim Ivireanul”, în ,,Mitropolia Olteniei” XVIII (1966), nr. 9-10, p. 772-773
Ion Gheție, ,,Baza dialectală a României literare”, București, 1975, p. 330
Pr. I. Ionescu, ,,Trei sute de ani de la tipărirea Liturghierului de mitropolitul Dosoftei” (1679-1979), în ,,Glasul Bisericii” XXXVIII (1979), nr. 9-10 și extras, p. 15-16
Pr. N. Șerbănescu, ,,Antim Ivireanul, tipograf”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 701
Prof. Damian P. Bogdan, ,,Viața lui Antim Ivireanul” în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9, consideră că Antim s-a călugărit înainte de venirea sa în Țara Românească, la Constantinopol. Același punct de vedere îl afirmă și Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. 2, București, 1981, p. 144. Pr. N. Șerbănescu, „Mitropolitul Antim Ivireanul”, în „Mitropolia Olteniei” (1966), p. 775, consideră că Antim a intrat în monahism la îndemnul mitropolitului Teodosie, primind numele de Antim și având ca naș de călugărie pe ieromonahul Macarie, protosinghelul mitropoliei. Punctul de vedere este însușit și de Gabriel Ștrempel, ibidem, p. X. Pentru călugărirea lui Antim la București se pronunțase și N. Cartojan, op. cit., p. 219.
Antim Ivireanul, „Opere”, Ed. Gabriel Ștrempel, p. XIV
Pr. Emil Nedelescu, „Contribuția lui Antim Ivireanul la restaurarea și înfrumusețarea sfintelor locașuri din eparhia Râmnicului Noului Severin”, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 820-824
Pr. N. Șerbănescu, „Documente în timpul păstoriei mitropolitului Antim Ivireanul la Râmnic”, ibidem, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 845-851
Pr. Vasile Oltean, „Antim Ivireanul și românii ortodocși din Șcheii Brașovului”, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr. 3-4, p. 407-414
Alegerea și înscăunarea în „Cronica” lui Radu Greceanu
Antim Ivireanul, „Opere”, ed. critică de Gabriel Ștrempel, p. XIX-XX
Prof. Alexandru Elian, „Antim Ivireanul apărător al prerogativelor scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei”, în „Studii teologice”, XVII (1966), nr. 9-10, p. 519, 530
- Iorga, „Despre Antim Ivireanul”, în „Biserica Ortodoxă Română”, LV (1937), p. 609-623
Radu Popescu, „Istoriile domnilor Țării Românești”, București, 1963, p. 201
[1] N. Cartojan, ,,Istoria literaturii române vechi”, vol. III, București, 1945, p. 219; Antim Ivireanu ,,Opere”, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, 1972, p. V
[2] Prof. Teodor M. Popescu, ,,Antim Ivireanul, apostol și mucenic al dreptei credințe”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 853-863
[3] N. Dobrescu, ,,Viața și faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei”, București, 1910, p. 6
[4] În: ,,Evanghelia” tipărită la Snagov în 1697, în ,,Psaltirea” și în ,,Liturgia” tipărite la Tîrgoviște în anii 1710 și 1713 (la Gabriel Ștreampel, ibidem, p. 417)
[5] În: ,,Psaltirea grecească” tipărită la Snagov în 1700 și în ,,Eortologhionul grecesc” al lui Sevastos Chimenitul, tipărit la Snagov în 1701
[6] În: ,,Liturghierul greco-arab”, tipărit la Snagov în 1701 și în ,,Ceaslovul” tipărit la București în 1702
[7] Mitr. Firmilian, ,,250 de ani de la moartea mitropolitului Antim Ivireanul”, în ,,Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 764
[8] P. Ioselianu, ,,Epistola Patriarhului Ierusalimului, Dositei, în Georgia”, 1866, la Fanny Djindjihașvili, ,,Antim Ivireanul, cărturar umanist”, Iași, 1982, p. 72
[9] N. Iorga, ,,Istoria literaturii românești”, vol. II. De la 1688 la 1780, ed. A II-a, București, 1928, p. 48, unde se arată contribuția marelui ierarh la această aducere. Vezi și Pr. Niculae Șerbănescu, ,,Mitropolitul Antim Ivireanul”, în ,,Mitropolia Olteniei” XVIII (1966), nr. 9-10, p. 772-773
[10] Ion Gheție, ,,Baza dialectală a României literare”, București, 1975, p. 330
[11] Pr. I. Ionescu, ,,Trei sute de ani de la tipărirea Liturghierului de mitropolitul Dosoftei” (1679-1979), în ,,Glasul Bisericii” XXXVIII (1979), nr. 9-10 și extras, p. 15-16
[12] Pr. N. Șerbănescu, ,,Antim Ivireanul, tipograf”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 701
[13] Prof. Damian P. Bogdan, ,,Viața lui Antim Ivireanul” în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9, consideră că Antim s-a călugărit înainte de venirea sa în Țara Românească, la Constantinopol. Același punct de vedere îl afirmă și Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. 2, București, 1981, p. 144. Pr. N. Șerbănescu, „Mitropolitul Antim Ivireanul”, în „Mitropolia Olteniei” (1966), p. 775, consideră că Antim a intrat în monahism la îndemnul mitropolitului Teodosie, primind numele de Antim și având ca naș de călugărie pe ieromonahul Macarie, protosinghelul mitropoliei. Punctul de vedere este însușit și de Gabriel Ștrempel, ibidem, p. X. Pentru călugărirea lui Antim la București se pronunțase și N. Cartojan, op. cit., p. 219.
[14] Antim Ivireanul, „Opere”, Ed. Gabriel Ștrempel, p. XIV
[15] Pr. Emil Nedelescu, „Contribuția lui Antim Ivireanul la restaurarea și înfrumusețarea sfintelor locașuri din eparhia Râmnicului Noului Severin”, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 820-824
[16] Pr. N. Șerbănescu, „Documente în timpul păstoriei mitropolitului Antim Ivireanul la Râmnic”, ibidem, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 845-851
[17] Pr. Vasile Oltean, „Antim Ivireanul și românii ortodocși din Șcheii Brașovului”, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr. 3-4, p. 407-414
[18] Alegerea și înscăunarea în „Cronica” lui Radu Greceanu
[19] Antim Ivireanul, „Opere”, ed. critică de Gabriel Ștrempel, p. XIX-XX
[20] Prof. Alexandru Elian, „Antim Ivireanul apărător al prerogativelor scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei”, în „Studii teologice”, XVII (1966), nr. 9-10, p. 519, 530
[21] N. Iorga, „Despre Antim Ivireanul”, în „Biserica Ortodoxă Română”, LV (1937), p. 609-623
[22] Radu Popescu, „Istoriile domnilor Țării Românești”, București, 1963, p. 201